Societatea cultural-patriotică Avram Iancu din România-Filiala Oradea comemorează, în fiecare an, în ziua de 24 iunie, nașterea lui Avram Iancu. În acest an se împlinesc 195 de ani, însă și 235 ani de la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, care a zguduit Imperiul Habsburgic.

    Avram Iancu, erou național, dorește cu arma legii să-și scoată drepturile neamului său. Decizia revoluționarilor maghiari de unire forțată a Transilvaniei cu Ungaria dar și a Dietei de la Cluj din mai 1848, îl determină pe Iancu și pe intelectualii români să își lapede straiele robiei, să coboare din munți și să intre definitiv în istorie ca un arhanghel al dreptății și slobozeniei neamului său.

Încă în viață, poporul i-a atribuit puteri supraomenești; astfel un ofițer maghiar din subordinea colonelului Kemeny Farkas relatează: ,,Moții considerau ordinele sale de sfinte, inviolabile și strâns obligatorii. El știa să provoace, să stimuleze și să întrețină necontenit simțămintele legăturii puternice și ale iubirii prin fapte pururea noi. Poporul său pătruns de zel religios, îl considera trimis de la Dumnezeu. De aceea se temeau de el, în respectau și îl iubeau”.

În lucrarea „Restituiri”, Studii și articole - Avram Iancu - Temperament revoluționar, Gelu Neamțu consemnează: ,,Cert rămâne că vorbind despre ceea ce mulțimile doreau să audă, iar aceste vorbe venind de la un tânăr plin de personalitate, instruit și de un deosebit farmec personal, aveau toate șansele să fie ascultate, adoptate și urmate cu atât mai mult cu cât rolul de conducător, Avram Iancu și l-a cucerit firesc, fără efort. Dar nu numai cuvântul său încărcat de sugestie acaparatoare are valoare de ordin căruia nu i se puteau sustrage contemporanii, ci și gestica sa era de o seducție aproape tot atât de mare ca și acea a cuvântului vorbit (cel scris, în mod straniu și din nou paradoxal era destul de dificil). Este suficient să amintim gestul prin care aduce la cunoștința poporului începutul rezistenței armate”.

La cea de a 3-a adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, Iancu intră în Blaj și se îndreaptă direct spre Câmpia Libertății. Aici se urcă pe tribună și răsucind pistolul în mână, rostește tunător: „Pretențiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preț”. Apoi, pentru a-și sublinia hotărârea descărcă pistolul, semn că pornește la organizarea luptei. De aici începe rolul său de general, rol confirmat și susținut cu strălucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune că generalul rus Luders, care disprețuia profund pe generalii austrieci, a declarat textual că atunci când a intrat în Transilvania, n-a găsit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

Și tot lui Avram Iancu, îi este atribuită de către Lucian Blaga și chemarea atât de sugestivă, în spiritul său, al omului de acțiune: „Să punem pumnul în pieptul furtunii că de nu pierim”. Cuvinte săpate și pe o veche cruce de lemn înnegrită de vreme care străjuiește și astăzi de defileul de la Fântânele, în amintirea vitejiei moților ce au păstrat ei singuri Transilvania ca pe o țară Românească, dovedind inamicului că Munții Apuseni sunt inexpugnabili.

Nevoia de mit a poporului îl ridică pe Iancu, așezându-l pe un piedestal de semizeu, plăsmuind legenda invulnerabilități sale la gloanțele obișnuite; astfel-afirma Alexandru Roman în niște însemnări ale sale-poporul credea că Iancu nu putea fi răpus decât numai cu un glonțe de argint pe care stăpânirea nu-l avea ”or nu-l știa” , exact ca și în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului)”.

La dezvelirea plăcii comemorative de pe Hotelul Vulturul Negru din Oradea unde a fost găzduit în drumul său spre Viena în 1850, împreună cu Popa Balint, am subliniat respectul și admirația populației și autorităților maghiare:”...dnii. Iancu și Balint abia putură străbate prin poporul coadunat care l-a plecarea-i intona un ”eljen” răsunătoriu”

O altă relatare: țărăncile și copiii de drag ce-l aveau îl numeau Crăișorul Nostru.

Marea lui personalitate a determinat ca un număr impresionant de oameni să-i cerceteze faptele și consecințele, începând de la prefecții săi, apoi istorici celebri,dintre care îl amintim pe Silviu Dragomir, secretar al Marii Adunării de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, care va lansa monumentala lucrare ” Avram Iancu ” în anul 1924 la comemorarea nașterii eroului, cu ocazia prilejuită de organizarea la inițiativa ASTREI sub direcțiunea lui Vasile Goldiș, festivități la care au participat însuși Regele Ferdinand și Regina Maria. Pentru atitudinea sa, istoricul Silviu Dragomir va pătimi ani grei de temniță în anii în care în Ardeal conduceau alogenii.

Desigur, nu putem reduce efortul colosal al românilor Ardeleni pentru libertate fără a rememora rolul Școlii Ardelene, pe Inochenție Micu- Klein, sacrificiile episcopilor beatificați de Papa Francisc la Blaj în acest an, pe Mitropolitul Ardealului – Andrei Șaguna împământenit în Rășinari, pe Simion Bărnuțiu – omul politic – și care a tranșat clar drumul conducătorilor ( valabil permanent ) „Mergeți cu poporul, de vreți să nu rătăciți”.

Nu vor fi niciodată uitați lăncierii săi, tribunii, centurionii, prefecții și conducătorii spirituali, căci ei au condus poporul și au luptat pentru drepturi.

În momentele  intervenției trupelor țariste împotriva revoluționarilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să-i lovească pe la spate pe foștii (și viitorii) agresori ai românilor, dovedind un spirit european surprinzător pentru vremea în care intoleranța maghiară domina categoric soarta imperiului bicefal. Mai mult, singura sa iubită era unguroaica din Abrud, Johanna Farkaș, cea care l-a salvat, anunțându-l că trupele maiorului Hatvany intrau în oraș.

Poporul știe să își prețuiască eroii. Nici un român nu are în Ardeal atâtea monumente, busturi, plăci comemorative, denumiri de instituții, de străzi și asociații ca și eroul nostru național, Avram Iancu.

Marele orator Octavian Goga, la funeraliile Iancului, rostește alese cuvinte ce se cer a vedea mereu lumina tiparului:

„Ardealul, o mie de ani și-a muiat deznădejdea în jale și s-a mângâiat cu visul. De două ori el totuși a lovit cu sete crâncenă și cu avânt infricoșat, dospit de impulsuri seculare. În amândouă rândurile lovitura lui a pornit din același loc care prin vitejie legendară a răscumpărat aureola bărbăției îngropate și a dat unui popor oropsit unica zestre de înălțare morală. Acest loc este țara Moților, iar cele două inimi mari sunt Horea și Avram Iancu”.

În ziua îngropării sale în pământul Ardealului la Tebea, în 13 septembrie 1872, în urma catafalcului mergeau tovarașii de luptă și credință ai eroului martir, prefecții Simion, Balint și Axente Sever, viceprefectul Simion Groza, tribunii Clemente Aiudeanu și Nicolae Corcheș precum și 4.000 de români.

La mormântul eroului au slujit protopopii Nicolae Mihălțianu, Simion Balint și 36 de preoți. Protopopul Zarandului, Nicolae Mihălțianu, evocând pe marele dispărut rostea: „Stăm astăzi la sicriul unu bărbat scump al națiunii noastre, al unui fiu adevărat al poporului, unei stele ce în splendoarea sa când era la zenit, atâta lumină ce a vărsat, încât numai acela poate crede care a văzut cu ochii săi proprii acele evenimente etern memorabile, adânc scrise și păstrate în inima poporului în vecii vecilor”.

La comemorarea sa, vom spune precum Silviu Dragomir, că Avram Iancu „a fost reprezentantul cel mai de seamă al revoluției române transilvănene și un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuți le-a făcut să strălucească peste veacuri ca o pildă vie urmașilor iubitori de patrie și a un izvor luminos de mândrie națională”.

Timp de 25 de ani, societatea noastră a organizat concursuri cu elevii, excursii cu olimpicii bihoreni ( orădeni ) în funcție de finanțările asigurate de către Consiliul Județean Bihor ori Primăria Municipiului Oradea, în care au făcut din” Historia Magistra Vitae” o realitate pe teren, spre a aminti generațiilor prezente și viitoare, că istoria nu face pași înapoi și nu-i este nimănui admis a juca șah cu memoria neamului.

Dacă vă este dor de Iancu, dragi orădeni, vă așteptăm lângă bustul său, așa cum spunea Iosif Vulcan, „ascultați șoaptele frunzelor din codrii seculari și acelea vă vor șopti faptele lui”.

În „Iancule Mare” nr. 63/2017, Horia Bădescu în „Memoria”, consemnează despre noi:  Suntem ceea ce suntem, doar ca ființe de memorie, ca ființe ale memoriei noastre. Fără memorie n-am ști cine și dacă suntem. Fără memorie ar exista numai haosul. Căci haosul nu are memorie. Instinctul este memoria cărnii, așa cum Dumnezeu este memoria sufletului nostru. Așa cum istoria nu este în primul rând sau doar memoria faptelor, ci mai ales a paradigmelor, a sensurilor pe care le păstrează memoria colectivă. Transilvania este un asemenea loc, un asemenea topos paradigmatic. Mai mult încă, dacă poezia este memoria Ființei, Transilvania este, din perspectiva naturii sale exemplare, memoria românității. Cu întâiele zbateri se începe drumul nostru, ca popor în istorie. De aici vin descălecătorii. Din ea și prin ea a pornit fluidul vital către atât de amar de ani sfâșiatul trup al pământului acesta. Ea i-a hrănit și i-a ținut alături mădularele. Ea i-a aflat și i-a închegat nevăzuta făptură. În ea durerea și amarul au fost mai grele, mai apăsătoare. În ea, dorul și jalea mai sfâșietoare. Peste tot, ceea ce exprimă sufletul românesc în Ardeal, de la naștere la îngropăciune, de la cântec la poezie și filosofie, plutește umbra înjeluită a unei lacrimi. Pasul și vorba sunt mai apăsate aici de greul a câte au avut de purtat în spate neînduplecații pământului. Doina și jocul sunt mai neguroase. Până și sudalma e mai grea de povara veacurilor de plâns. Ea e inima. Frământarea ei, pulsul ei trebuie să-l ascultați dacă vrei să afli cu adevărat starea națiunii. Căci Ardealul este „Starea noastră de veghe”, cum spunea învățatul Noica. Stare de veșnică neadormire, starea inimii. Însă încredintați de toate acestea, se cuvine să nu uităm că pentru a ucide pe cineva în inima i se înfige cuțitul. Ori, și mai simplu i se șterge memoria! Să luăm aminte și să ne amintim”.

Sau să-l ucidem noi a doua oară ca pe Marele Voievod Mihai Viteazul (n.a.)

Președintelele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, gral.bg.(r) Grigore BARTOȘ