Explicaţie foto: Delegaţia românilor transilvăneni, la tratativele încheiate în august 1914 cu guvernul contelui Tisza Istvan. Sus - Valeriu Branişte, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Ştefan Cicio-Pop. Jos – Theodor Mihali, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu (Din "comisia celor zece" lipseşte Aurel Vlad).

În lupta pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român, Conferinţa de la Oradea, din 12 octombrie 1918, cu prilejul căreia liderii mişcării naţionale a românilor de dincoace de Carpaţi au elaborat un document politic remarcabil - Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş - se situează printre momentele decisive. Declarația de la Oradea stă în relaţie de continuitate cu alte documente cu un conţinut ideatic similar şi reprezentativ - ca Supplex Libellus Valachorum din 1791 şi Memorandumul din 1892 -, mărturii de o semnificaţie europeană despre voinţa de dreptate şi libertate a poporului român, ea constituind o autentică prefaţă a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

La începutul lunii octombrie 1918 devenise evident că anacronica monarhie austro-ungară se afla într-o inevitabilă stare de disoluţie, orice încercare de salvare a acestui conglomerat naţional fiind falimentară. În acest context, acţiunile românilor transilvăneni pentru realizarea idealului unităţii naţionale au intrat într-o fază hotărâtoare, derularea vertiginoasă a evenimentelor impunând adoptarea unor decizii de mare însemnătate. Conducătorii politici ai românilor, fiind conştienţi de această imperioasă necesitate, au luat măsura organizării, la Oradea, a unei consfătuiri naţionale, la care să participe cei mai proeminenţi lideri politici români aflaţi în libertate.

Consfătuirea politică a avut loc la 12 octombrie 1918 în oraşul de pe Crişul Repede, la ea participând Vasile Goldiş, Teodor Mihali (care a prezidat lucrările), Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş - ca membri ai Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român - iar ca invitaţi Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheorghe Crişana.

Luând primul cuvântul, Ştefan Cicio-Pop a făcut o amplă expunere asupra momentului istoric dat, subiect de maximă actualitate la care s-au referit şi ceilalţi participanţi, cu scopul de a se edifica, pe deplin, în legătură cu contextul politic şi mai ales cu privire la atitudinea pe care trebuiau să o adopte românii transilvăneni în acele împrejurări. De altfel, Conferinţa a contribuit la clarificarea poziţiei membrilor Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, care urma să fie exprimată într-un document de o majoră consistenţă politică.

Toţi cei prezenţi au fost unanimi în a gândi că lichidarea raporturilor noastre (ale românilor transilvăneni-n.n.) cu monarhia austro-ungară trebuia să se bazeze pe recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale. Aceasta a fost ideea care a prezidat la conceperea proiectelor viitoarei Declaraţii şi care au fost supuse analizei membrilor prezenţi ai Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.

Primul proiect i-a aparţinut lui Aurel Lazăr, care exprimă: „satisfacţia de a vedea că rezultatele războiului şi principiile considerate ca baze ale tratatelor de pace justifică pe deplin luptele duse de români pentru libertate". Prin urmare, poporul român „îşi revendica dreptul - de acum înainte recunoscut fiecărei naţiuni - de a dispune liber pentru soarta sa”. Tot în acest proiect se cereau „garanţii pentru exercitarea dreptului de autodeterminare” naţională, contestându-se parlamentului ungar „dreptul de a reprezenta naţiunea română” la Conferinţa de pace, acesta fiind atributul exclusiv al delegaţilor români „desemnaţi de Congresul naţional”.

Cel de-al doilea proiect, propus de Alexandru Vaida-Voevod, cuprindea, în partea de început, un „expozeu istoric”, încheiat cu următoarea concluzie: „Partea naţiunii române locuind în Ungaria şi Transilvania nu va putea să-şi împlinească destinul în mijlocul altor naţiuni civilizate decât, dacă, în virtutea dreptului natural, recunoscut de preşedintele Wilson popoarelor de altă origine din Ungaria şi enunţat în cererea de armistiţiu prezentată de monarhia austro-ungară, ea poate să-şi exercite dreptul, pe care-l reclamă de secole, de a dispune liber de soarta sa”.

Se observă că, şi prin intermediul acestui proiect, era invocat dreptul de autodeterminare naţională pentru români. Se exprimă, de asemenea, adevărul că naţiunea română are dreptul de a fi reprezentată la Congresul de pace şi de a se întruni într-o „adunare constituantă, liber aleasă de întregul popor, pe baza sufragiului universal, cu scopul de a determina forma instituţiilor sale politice şi intrarea sa în concertul naţiunilor libere”. În continuare, proiectul susţinea, cu temei, că „numai un for constituit în aceste condiţii ar fi investit cu atribuţiile şi competenţa necesară pentru a hotărî liber soarta poporului său şi pentru a fi expresia voinţei unanime a tuturor românilor” (subl. ns. - V. F.) din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

După discuţiile pe marginea celor două proiecte s-a hotărât ca Vasile Goldiş să redacteze - pe baza lor - textul definitiv al Declaraţiei de autodeterminare naţională, document prin care se proclama independenţa faţă de monarhia austro-ungară a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În noua formulare, Declaraţia a fost aprobată de participanţii la Conferinţa istorică de la Oradea, în ziua de 12 octombrie 1918.

De o mare densitate ideatică, Declaraţia cuprinde afirmaţia fără echivoc că, în postura sa de „organ naţional" al românilor din fosta monarhie austro-ungară, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român consideră că „urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunei române la deplină libertate naţională”. Manifestându-şi spiritul de independenţă, românii din Transilvania - prin conducătorii lor politici - formulează răspicat principiul autodeterminării naţionale ca pe o necesitate vitală a emancipării lor din condiţia istorică de până atunci: „Pe temeiul dreptului firesc - se accentua în Declaraţie - că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta ei - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept că, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere”. În consecinţă, „organul naţional" al românilor nu „recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament [de la Budapesta - n.n] şi acestui guvern [ungar - n.n.] să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române din Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor Adunare Naţională" (subl. ns. - V. F.).

Declaraţia de autodeterminare naţională formula, în termeni categorici, dreptul românilor de a fi reprezentaţi de către factori proprii, care vor fi desemnaţi de o „adunare naţională”, după modelul exemplar al celei din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Ideea deciziei colective, care putea aparţine numai unei mari adunări naţionale, este formulată în acest semnificativ document ca unica formulă de reprezentare a intereselor poporului român, de adoptare a unor hotărâri istorice cu caracter definitiv.

La Oradea a fost reliefată şi necesitatea de a se organiza un forum popular, cu menirea de a contribui la încheierea operei de edificare a statului naţional unitar român.

Până la finalizarea strădaniilor de unitate naţională, documentul accentua asupra faptului că, în „afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său [...], nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi în cari se referă la situaţia politică a naţiunei române”. În virtutea acestei realităţi, peste care nu se putea trece, toate „deciziunile şi acordurile, cari s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, cari nu leagă întru nimic naţiunea română”. De aceea, şi în ultimul pasaj al documentului se insistă asupra hotărârii de neclintit a naţiunii române „care trăieşte în monarhia austro-ungară" de a-şi afirma şi valorifica drepturile ei „nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţa naţională”.

Admirabil act de demnitate naţională, Declaraţia atestă desprinderea pentru totdeauna a românilor din multinaţionala şi compromisa alcătuire statală bicefală. Ea a rupt toate raporturile cu monarhia austro-ungară, stabilind că numai viitoarea adunare naţională şi organele desemnate de ea aveau dreptul de a dispune în legătură cu viitorul românilor de dincoace de Carpaţi.

Considerându-se, din 12 octombrie 1918, liberi şi stăpâni pe destinul lor, românii din destrămatul stat dualist vor trece, în zilele următoare, la efectuarea unor demersuri menite să asigure împlinirea idealului unităţii lor naţional-statale. S-a constituit, cu acest prilej, un Comitet de acţiune, cu sediul la Arad, care să contribuie la aplicarea hotărârii istorice luate, în componenţa căruia au intrat: Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (care se afla atunci la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr. Ca preşedinte al acestui Directorat (organ executiv cu „caracter net revoluţionar”) a fost ales Vasile Goldiş, „omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent”.

Una din chestiunile abordate în finalul Conferinţei de la Oradea a constat în desemnarea modalităţilor de „a face cunoscută declaraţia de autodeterminare”. S-a lansat ideea ca documentul să fie tradus în mai multe limbi, pentru a fi difuzat prin intermediul presei străine. Dar, aşa cum s-a afirmat, Declaraţia „trebuia mai întâi adusă la cunoştinţa factorilor responsabili ai Ungariei, parlamentul şi guvernul, concomitent cu aducerea sa la cunoştinţa maselor de români care trebuiau să fie pregătite şi organizate”. Prin urmare, Alexandru Vaida-Voevod urma să prezinte Declaraţia în parlamentul ungar, în şedinţa din 18 octombrie 1918. (Va urma)

Toţi participanţii la Conferinţa de la Oradea i-au informat pe alţi luptători politici români despre istoricul document elaborat, care proclamă independenţa românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Au avut acces la conţinutul Declaraţiei intelectualii români din Oradea şi Arad, dar şi din alte oraşe. „Eu mă găseam atunci la Sibiu cu un grup de camarazi - scria Silviu Dragomir - noi am fost primii care am publicat în Gazeta poporului, al cărui redactor eram, textul acestei rezoluţii istorice. Eu îl primisem imediat după întrunirea de la Oradea şi îl dădusem la imprimat cu litere capitale, pe prima pagină. Noi nu aşteptam decât citirea sa în parlament, pentru a trece la acţiune. Îmi amintesc emoţia acestei aşteptări, care ne supuse la o grea probă nervii, totuşi, rezistenţi. În sfârşit, la 19 octombrie, fiind în posesiunea discursului lui Vaida-Voevod, noi am tipărit un rezumat, după ce smulsesem aprobarea cenzurii. Noi înţelegeam, fireşte, importanţa politică a rezoluţiei şi necesitatea de a o difuza în cercuri cât mai largi posibil.

Cum era şi firesc, cei dintâi care au beneficiat de informaţii cu privire la Conferinţa din 12 octombrie 1918 au fost intelectualii români din Oradea. Vicarul Roman R. Ciorogariu îşi amintea că în acea zi „au venit la mine cu hotărârea Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Lazăr. Mi-au citit-o şi mi-au cerut intrarea în luptă. Alea iacta, am răspuns [...] Eu voi fi la datoria mea. Tot aşa s-a făcut comunicarea cu episcopul Demetriu Radu”.

Despre şedinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român de la Oradea a publicat informaţii şi ziarul Nagyváradi Napló (Curierul orădean) din 15 octombrie 1918: „Conducătorii românilor [...] au ţinut [...o şedinţă în locuinţa avocatului dr. Aurel Lazăr - se afirma în acelaşi cotidian - unde au adoptat o hotărâre privind atitudinea românilor faţă de transformările democratice de astăzi”. Ziarul orădean remarcă faptul că participanţii la conferinţă au constatat „cu satisfacţie că, odată cu acceptarea principiilor wilsoniene, se va realiza dorinţa seculară a românilor, dreptul la autodeterminare a popoarelor. Comitetul [Executiv al P.N.R. -n.n.] doreşte dreptul la autodeterminare al popoarelor nu numai pentru naţionalităţile care trăiesc în Ungaria ci pentru popoarele din întreaga lume [...], în sensul că acest drept să se poată exercita liber şi fără nici un fel de restricţii". În continuare, se sublinia că pe „baza informaţiilor primite din ţară [liderii politici români prezenţi la Oradea - n.n.] au stabilit că, concepţia tuturor românilor este unitară, indiferent de orientarea politică şi stratul social. Faţă de hotărârile comitetului, mulţi şi-au declarat adeziunea”.

La 18 octombrie 1918, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a rostit un important discurs în parlamentul de la Budapesta, al cărui moment culminant l-a constituit citirea Declaraţiei de autodeterminare naţională de la Oradea, din 12 octombrie 1918. Aceasta a produs în Parlament o adevărată „atmosfera de panică", fapt care l-a determinat pe Alexandru Vaida-Voevod să-şi continue intervenţia, criticând - cu o rară vehemenţă şi ironie - „insinuările” primului ministru şi, cu deosebire, încercările acestuia de a escamota realitatea şi de a perpetua o stare de lucru anacronică.

Discursul, dar mai ales conţinutul Declaraţiei, au „avut un efect zdrobitor [în parlament - n.n.]. Toţi şi-au dat seama că partidă e pierdută şi că nu se mai poate salva nimic”.

Întâmpinat cu multă ostilitate din partea unor deputaţi maghiari, cari au calificat Declaraţia drept o „provocare" (Szilágyi Lajos), „fraze goale" (Richter János), „cuvântare antinaţională" (Kun Béla), „calomnie ordinară" (B. Iosif Szterényi, ministrul comerţului), discursul lui Alexandru Vaida-Voevod - care a completat, în mod necesar, textul acestui document - a fost un „puternic act acuzator al politicii de oprimare naţională din imperiu, al măsurilor drastice de maghiarizare luate de guvernul Ştefan Tisza".

Declaraţia de independenţă naţională concepută la Oradea, în 12 octombrie 1918 - „a reprezentat un moment istoric de valoare programatică şi practică fundamental pentru naţiunea română, pentru desăvârşirea unităţii sale politice şi de stat”. Pe baza acesteia şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurat toate acţiunile, s-au luat toate deciziile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, ele fiind apoi încorporate în hotărârile Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.