Ce-aţi spune dacă aţi afla că prima unire politică a tuturor românilor a realizat-o de fapt un orădean? Un om care l-a precedat pe Mihai Viteazul, acesta din urmă, după cum arată faptele, doar preluând proiectul respectivului. Nu are rost să vă minunaţi, lucrurile chiar aşa stau şi aşa şi sunt recunoscute de către istoriografia occidentală. Deşi nu i-a negat faptele, istoriografia comunistă nu i-a recunoscut însă meritul, cu subiect şi predicat, de a fi unificat cele trei ţări locuite preponderent de români, idee de care Mihai Viteazul e posibil să se fi contaminat abia după aceea...

Cel care l-a stabilit pe Mihai Viteazul ca simbol al unităţii teritoriale româneşti a fost, după cum se ştie, Nicolae Bălcescu. Un mare patriot, nedreptăţit în ultima vreme, Bălcescu i-a consacrat principala sa operă, cea mai mare carte scrisă despre un singur personaj al istoriei românilor de până atunci: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Apărută imediat după Revoluţia din 1848-49, cartea era pusă în slujba ţelului unirii tuturor românilor, ideea revitalizată de evenimentele paşoptiste. Aşa se face că acest rol patriotic a primat în abordarea asupra lui Mihai Viteazul de către istoricii naţionali, inclusiv în perioada comunistă, când un grandios film îl va face mai celebru ca niciodată printre români.

Democraţia de după 1989, prin libertatea ei de gândire şi exprimare, permite istoricilor să redea adevărul mult mai aproape de valoarea lui reală decât până acum. Totuşi, în unele subiecte încă primează o anume timiditate, o atitudine „patriotică" moştenită din comunism, bazată de fapt pe autocenzură. Aşa se face că puteţi afla despre subiectul propus de noi mai degrabă de pe internet decât din cărţile de istorie.

O "străpungere" în zona primei uniri a românilor a realizat-o vestita Lia Olguţa Vasilescu, primarul PSD al Craiovei. În urmă cu doi ani, pătrunsă de un patriotism local neaşteptat, ea declara: "Nu trebuie să uităm niciodată că ideea unirii a plecat de aici, din oraşul nostru, că asta «a fost pohta ce-a pohtit» Banul Craiovei, Mihai Viteazul, pe care anul acesta îl vom sărbători într-un mod special, în cadrul Zilelor Mihai Viteazul. Îmi doresc foarte mult să-l aducem încă o dată acasă, motiv pentru care am făcut demersuri privind aducerea rămăşiţelor lui", a declarat Olguţa Vasilescu joi, la Craiova, în cadrul festivităţilor dedicate zilei de 24 ianuarie. (Gîndul: Incredibila pohtă a Olguţei dezgroapă o enigmă uriaşă a istoriei românilor: UNDE E MIHAI VITEAZUL, articol de Mihaela Stoica, publicat în 26.01.2013). Lipsa de cultură istorică se poate dovedi catastrofală la un primar de oraş mare, ce putea în prealabil să se consulte cu un istoric, pentru a evita ridicolul. Nu de alta, dar a declarat două lucruri false: că ideea unirii a plecat de la Craiova şi că osemintele lui Mihai ar mai exista pe undeva!

Lăsând la o parte legenda cu capul lui Mihai Viteazul, de la Mănăstirea Dealu, să analizăm un pic de unde a pornit ideea unirii românilor. Renaşterea, cu fascinaţia ei pentru scrierile anticilor, a revitalizat ideea de Dacie, denumire ce apare pe hărţile de atlas istoric ce încep a se tipări începând cu secolul al XVI-lea. Ideea refacerii unui astfel de stat face carieră imediat după căderea Ungariei la Mohács (1526). Pentru prima dată, cele trei mari felii din vechea Dacie erau proprietatea unui singur împărat: Suleiman Magnificul. Oportunitatea este rapid speculată de un aventurier italian, Aloisio Gritti, fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, un om bine primit la Sublima Poartă. El visa, nici mai mult nici mai puţin, decât la refacerea unui regat al Daciei, în care Moldova şi Valahia urmau a fi conduse de cei doi fii ai săi. Pentru asta, chiar obţine sprijinul militar al Porţii, dar Gritti nu are cum face faţă la trei domni furioşi, plătindu-şi îndrăzneala cu viaţa (e executat la Mediaş, în septembrie 1534)...

Ideea Daciei nu e însă de lepădat, ea fiind preluată de generalul imperial Giovanni Battista Castaldo. Originea italiană îl îndrumă către ideea „recuceririi" Daciei, după reuşita marelui împărat Traian din 106. Ocuparea Transilvaniei, între 1551-1556, de trupele imperiale ale lui Castaldo, apărea ca primul şi cel mai important pas, aici fiind odinioară provincia romană Dacia. Măreţia ideii l-a făcut pe general să comande o medalie de bronz, cu un diametru de 5 cm, pe care se anunţa pentru istorie, cu trufie nejustificată, DACIAE RESTITVTORI OPTIMO... Ideea de Dacie era deci foarte prezentă la nivel politico-militar central-european.

Cel care obţine însă prima unificare politică, cu acte în regulă, a celor trei ţări ce alcătuiau vechea Dacie, e orădeanul Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei. Şi o va face nu sub umbrelă otomană, cum încercase Gritti, ci sub una habsburgică, începută de Castaldo.

Sigismund (Zsigmond) Báthory, născut la Oradea‚ în 1572, este nepotul celebrului rege al Poloniei, Ştefan Báthory, care rămăsese şi principe al Transilvaniei, numindu-l ca locţiitor în Ardeal pe fratele său Cristofor, tatăl lui Sigismund. Acest nepot, ajuns principe cu acordul Porţii, apare ca un personaj controversat în istoria Transilvaniei, renunţând la tron de patru ori şi sfârşind asasinat în plină stradă, la Praga, în 1613, cel mai probabil la ordinul principelui Gabriel Bethlen. Nu se poate spune însă că i-a lipsit educaţia, simţul politic şi diplomatic, precum şi viziunea geopolitică. Curtea sa din Alba Iulia era bine ancorată în Europa, fiind un veritabil focar renascentist, dominat de italieni, a căror limbă se impusese acolo. Simţind scăderea de formă a Imperiului Otoman, ca şi Mihai Viteazul, banul Craiovei, Sigismund schimbă taberele, aderând la Liga Sfântă, antiotomană, la începutul anului 1595, alianţă condusă de habsburgi. Îşi parafa înţelegerea cu luarea în căsătorie a nepoatei împăratului Rudolf al II-lea, Maria Kristierna, obţinând astfel titlul de "principe al Sfântului Imperiu Roman". El avea să pozeze de acum înainte ca favorit al împăratului Rudolf al II-lea. Noua poziţie şi-o va folosi cu talent, pentru a-i face pe domnii Moldovei şi Valahiei să-l recunoască de şef.

Sultanul Murad al III-lea redeclanşase în 1593 ceea ce va fi Războiul de 15 ani (1591-1606) contra habsburgilor, adică exact în anul în care Mihai cumpăra domnia Ţării Româneşti de la Înalta Poartă, pe o sumă împrumutată enormă, imposibil de restituit. Asta însemna că şi Mihai pariase în sinea lui pe Liga Sfântă chiar din start. În 1594 el chiar declanşează un război antiotoman, umplându-se de bravură, dar neavând cum rezista singur pe mai departe. Simţindu-l la strâmtoare, fără spate politico-militar asigurat, Sigismund îi impune lui Mihai, prin tratat, o serie de obligaţii umilitoare pe care domnul valah nu poate decât să le accepte. Anul următor, în 1595, după victoria de o zi de la Călugăreni a lui Mihai, urmată însă de ocuparea Ţării Româneşti de către turci, trupele lui Sigismund provoacă retragerea în degringoladă a turcilor, zdrobiţi la Giurgiu. Tocmai începuseră să transforme Ţara Românească în paşalâc... Tratatul îşi arătase deci funcţionalitatea, întărind statutul de lider al lui Sigismund şi salvând Ţara Românească de la degradantul statut de paşalâc! În plus, zdrobirea turcilor în Valahia era o excelentă lovitură de imagine pentru Ligă.

În 1595, principele Transilvaniei reuşise, mai precis, să încheie un tratat cu Valahia şi unul cu Moldova (cu Mihai Viteazul - în mai, cu Ştefan Răzvan - în iunie), prin care i se recunoaştea practic suzeranitatea lui Sigismund. Să precizăm că determinarea acestuia fusese remarcabilă, el reuşind să-l înlăture de la domnia Moldovei pe neprietenosul aliat Aron Vodă Tiranul şi să-l numească în loc pe omul său, Ştefan Răzvan. Orice s-ar spune, în Moldova a fost o lovitură bine pregătită şi regizată, încheiată cu asasinarea lui Aron Vodă, prezentat Creştinătăţii ca trădător al Ligii... Mihai Viteazul realiza astfel că are de-a face cu cineva care nu glumeşte.

Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria Transilvaniei, lămurea acest subiect sensibil într-un intrerviu din cotidianul Evenimentul zilei, în 2009. "Acele două tratate sunt actul de unire. Prin acele documente, domnitorii români sunt reduşi la funcţia de guvernatori. Nu puteau să administreze vistieria ţării singuri. Acesta este un atribut al suveranităţii, al domniei. Domnul putea decide în Evul Mediu ce face cu banii ţării. I se ia acest drept!", precizează istoricul. Mihai putea folosi deci finanţele ţării numai cu acordul principelui Transilvaniei, o dureroasă cedare de suveranitate! Apoi, trei soli munteni urmau să participe la Dieta Transilvaniei, care devenea forul suprem pentru cele trei ţări! Boierii munteni se asiguraseră, în plus, de dreptul de a nu fi executaţi de domnul lor fără acordul principelui din Ardeal, o altă cedare mare de suveranitate, privind justiţia de astă dată. "Doar aşa a intrat (Mihai - n.n.) în Liga Sfântă, direct n-a putut să intre, pentru că cei din Ligă s-au temut că e omul turcilor".

Titulatura lui Sigismund devine, inclusiv în plan extern, „principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei". Pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apar însemnele reunite ale celor trei principate. "Nu numai atât, chiar dacă nu le convenea, ambasadorii ţărilor străine şi principii ţărilor străine recunosc titulatura, asta este important. Habsburgilor nu le convenea, dar au acceptat-o pentru că aveau nevoie de Sigismund pe frontul antiotoman", spune Diaconescu. Mihai nu putea decât să accepte aceste condiţii, deoarece era interesat să aibă spatele protejat de armata Transilvaniei, la fel cum avea nevoie de banii habsburgilor pentru susţinerea luptei antiotomane.

Aşa cum precizam, Sigismund acceptase, anterior, să fie supusul împăratului habsburg, Rudolf al II-lea, aventura dacică fiindu-i admisă şi graţie faptului că principele Transilvaniei a recunoscut strategic apartenenţa Ungariei către Casa de Habsburg. Într-o hartă a principatelor unite, comandată de Sigismund şi tipărită la Augsburg, în 1596, este evitată cu grijă redarea Ungariei în vest şi nord, preferându-se o redare a Bulgariei în sud şi a bazinului Mării Negre, cu Crimeea în est, aici apărând şi mândreţe de emblemă a celor trei ţări unite, împreună cu declamarea DACIA RESTITUTA!

Astfel, de la Decebal încoace, Sigismund Báthory e primul care reunifică Dacia, o realizare excepţională în acele grele condiţii politico-militare. Putem spune, desigur, că Sigismund nu era pe măsura noii sale realizări, lăsându-se prea mult păcălit de habsburgi. Chiar dacă Sigismund mai părăseşte de două ori tronul ţării, titlul de "principe al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti" este păstrat de succesori, adică de soţia lui Sigismund, Maria Kristierna, şi de vărul său, cardinalul Andrei (András) Báthory, titlu recunoscut de Mihai, el reînnoindu-şi jurământul şi faţă de cardinal. Lăudabil este că Academia Română admite în sfârşit realitatea, recunoscând în volumul IV din Istoria Românilor (ediţia 2012): "Mihai Viteazul se socotea un continuator al principilor Transilvaniei, în stare să realizeze într-o formă  românească (subl. n.) năzuinţele de creare a unui puternic stat carpato-danubian".

Mihai preia deci ştafeta, realizând, cu acord habsburgic şi el, unirea ţărilor române, manu militari de această dată. În joc intrase şi Polonia acum, ceea ce-i nemulţumea atât pe otomani, cât şi pe habsburgi, dar între 1599 şi 1600 Mihai reuşeşte să refacă planul dacic. Desigur, această realizare, cu zăngănitul ei de arme, e mult mai glorioasă. Pe Mihai îl aşteaptă însă aceeaşi soartă ca pe guvernatorul Martinuzzi în 1551, fiind asasinat de partenerii de arme habsburgici, în 1601.

Văzute cu ochii istoricului de astăzi, faptele sunt mai mult decât clare, fiind bazate pe documentele încheiate şi având recunoaşterea internaţională necesară: prima unire a ţărilor române o realizează de fapt Transilvania, condusă de principele său orădean!

Doru SICOE