România a fost ţinta atragerii în una sau alta din cele două coaliţii, datorită potenţialului său economic şi militar şi astfel situaţia internaţională a favorizat realizarea idealului naţional.

Primejdia care ameninţa România, de a fi strivită de marile puteri, a fost subliniată de C. D. Gherea, încă din 1914. Cele două împărăţii „mari şi hrăpăreţe” ce o ameninţau, obligau - în această viziune - la o politică defensivă, de pace şi de neutralitate. Această politică a fost menţinută timp de doi ani şi a avut la obârşie însăşi originea casei regale. Bătrânul Regele Carol I, presimţind inevitabila decizie, a murit de „inimă rea”, înainte de a fi pus în situaţia angajării armatei în război. Carol I ar fi pornit război în orice direcţie, dar nu spre apus, deşi de acolo s-au produs rapturile: 1775 Bucovina, apoi la 1812 Basarabia, luată ca „pradă de război” de ruşi şi, în fine, Transilvania, la 1867 alipită Ungariei, prin compromisul dualist din 1867.

În plan intern, taberele s-au împărţit în pro şi contra războiului şi pentru menţinerea neutralităţii. Ion I. C. Brătianu a înclinat decizia în urma unui discurs susţinut şi argumentat pozitiv prin motive clare: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate rămâne neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui. Iată de ce nu putem merge decât alături de aliaţi şi în contra Puterilor Centrale. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând”.

Dacă neutralitatea a fost decisă de Carol I, intrarea în război alături de Germania a fost decisă de Ferdinand I. În perioada de neutralitate, România a făcut eforturi mari pentru organizarea, înzestrarea şi pregătirea armatei, deoarece guvernul şi-a dat seama că până la urmă România Mare nu putea fi croită decât cu sabia.

Stabilindu-şi ca obiectiv politic realizarea României Mari, puterea politică ce guverna şi opoziţia au adoptat, în final, o decizie favorabilă pentru intrarea în război alături de Antantă. În acest scop s-au încheiat două documente secrete, o convenţie politică şi o convenţie militară, semnată de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al Regatului României, în numele guvernului român, de o parte, şi contele de Saint Aulaire, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Republicii Franceze pe lângă M. S. Regele României, Sir George Barclay, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al M. S. Regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlanda şi al Dominioanelor Britanice de peste mări, Împărat al Indiilor, pe lângă M. S. Regele României, baronul Fasciotti, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al M. S. Regele Italiei, pe lângă M. S. Regele României, Stanislas Pokleski - Koziell, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al M. S. Împăratul tuturor Ruşilor, pe lângă M. S. Regele României, special autorizaţi de către guvernele respective, pe de altă parte.

 

Stabilirea viitoarelor graniţe

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria, în condiţiunile stipulate prin convenţia militară şi să întrerupă, de la data declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi duşmanii aliaţilor. În schimb, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia promiteau României dreptul asupra teritoriilor Monarhiei Austro-Ungare. Linia de delimitare va începea pe Prut, la un punct al frontierei dintre România şi Rusia, aproape de Noua-Suliţă şi va urca acest fluviu până la graniţa Galiţiei la confluenţa Prutului cu Ceremuş. Apoi va urma graniţa Galiţiei şi a Bucovinei şi aceia a Galiţiei şi a Ungariei, până la punctul Stog, la cota 1655. De acolo va urma linia de separaţie a apelor Tisei şi a Râului Vişeu, pentru a ajunge Tisa în satul Trebusa, în faţa locului unde se uneşte cu Biso. Plecând de la acest punct, ea va scoborâ povârnişul Tisei până la 4 km pe valea confluentului său Szamos, lăsând satul Vazaros-Nameny României. Ea va continua apoi în direcţiunea sud sud-est, la 3 km, în valea unde se unesc aceşti doi afluenţi (Crişul Alb şi Crişul Repede). Ea atinge apoi Tisa la înălţimea satului Algyo, la nordul Szeghedinului, trecând la estul satelor Oroshaza şi Bekessanison, făcând o curbă la 3 km depărtare de acesta din urmă. Începând de la Algyo, linia coboară povârnişul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi urmează valea Dunărei până la graniţa actuală a României (Ion Cioară, Acţiunile armatei române (12.04.-1.05 1919) în limitele stabilite de către aliaţi prin convenţia politică din august 1616, în Pietre de hotar, vol. 1, Oradea, 1997, p. 42-48)

România se angajează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va determina mai târziu şi să nu ţie în această zonă decât militarii necesari forţelor de poliţie. Guvernul regal român se angajează să-i despăgubească pe sârbii din Regiunea Banatului care, abandonând proprietăţile lor, ar voi să emigreze în timp de doi ani, cu începere de la încheierea păcii. Al doilea document încheiat, Convenţia militară, a avut menirea de a duce la atingerea scopului militar. Prin convenţia militară s-au reglementat relaţiile formale cu armatele aliate (Viorel Bârloiu, Graniţa de vest a României între promisiuni (1916) şi realitate (1920), în Pietre de hotar…, p. 94-99). Ne oprim doar la câteva aspecte ale convenţiei militare, din care rezultă că între subscrişii:

„D-l Ion I. C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, Ministrul de Război al R.atului României, pe de o parte, Colonelul A.M.F.M. Despres, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Franţei la Bucureşti, Locotenent Colonel C.B.Thomson, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Marii Britanii la Bucureşti, Locotenent Colonel L.G. Ferigo, Ataşat militar pe lângă Legaţiunea Italiei la Bucureşti, Colonelul A.Tatarinoff, agent militar al Rusiei în România, speciali autorizaţi de către Comandamentele supreme ale Armatelor respective, pe de altă parte, s-a convenit condiţiile în care România accepta condiţiile politice şi garanţiile care le ofereau aliaţii în schimbul intrării în război alături de aceştia”

Presiunile externe, precum şi convenţia politică şi militară încheiate cu Antanta, s-au finalizat cu Declaraţia de război dată numai Austro-Ungariei, din care redăm partea finală: "Când războiul actual a izbucnit, se putea spera că Guvernul Austro-Ungar, cel puţin în ultima oră, va termina prin a se convinge de necesitatea urgentă de a face să înceteze această nedreptate care pune în pericol nu numai relaţiunile de amiciţie dar chiar raporturile normale care trebuie să existe între statele vecine.

Cei doi ani de război, în care timp România şi-a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria ostilă oricărei reforme interne, care ar fi putut face mai bună soarta popoarelor ce guvernează s-a arătat tot atât de grabnic dispusă a le apăra contra atacurilor dinafară.

Războiul la care ia parte întreaga Europă pune în discuţie cele mai grele probleme ce ating dezvoltarea naţională şi chiar existenţa statelor: România mişcată de dorinţa de a contribui la sfârşirea conflictului şi sub imperiul necesităţii de a apăra interesele de rasă se vede forţată de a intra în rând alături de acei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale.

Pentru aceste motive, ea se consideră, din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria” (Constantin Moşincat, Neculae Moghior, Ion Dănilă, op.cit., p. 45-85).

La data intrării în război, România avea un efectiv de 1.254.471 oameni mobilizabili, circa 16% din populaţie, adică 32% din partea bărbătească, împărţiţi în patru Armate şi un Corp de Armată la dispoziţia Marelui Cartier General.)

După decretarea mobilizării, regele, Ferdinand I, care s-a dovedit a fi un „un român”, încrezător în victoria împotriva germanilor, deoarece a „învins deja un Hohenzollern”, s-a adresat armatei cu următorul ordin de zi: „OSTAŞI, v-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, a căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor cari au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna.

Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi” (Monitorul oficial, 1916, nr. 108, p. 5417).

 

Efectivele Armatei Române

Scopul politic şi cel militar au fost limpede şi fără echivoc formulate şi vizau realizarea României Mari. Pentru atingerea acestui scop, guvernul român a mobilizat Marele Cartier General, 4 armate, 6 corpuri de armată, 20 de divizii de infanterie, 2 de cavalerie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi un divizion de artilerie munte, trupe de geniu, căi ferate, specialişti, aviaţia cu 4 escadrile, marina şi flotila de Dunăre. Totalul forţelor mobilizate s-a ridicat la 366 batalioane, 104 escadroane şi 374 baterii de artilerie. Armamentul automat greu a fost insuficient, doar 614 mitraliere. Din totalul batalioanelor de infanterie, 146 au fost active, 120 încadrate cu rezervişti şi 100 teritoriale şi de miliţii. Efectivul iniţial, de 833.601 din care 19.843 ofiţeri şi elevi, a constituit 75% armata de operaţii şi 25% în zona interioară. Ulterior, prin mobilizare, s-a adus pe frontul întregirii 16% din populaţie, care reprezenta 32% din partea bărbătească.

Din cauza lungimii frontului de peste 1.200 km, cel mai lung front european, trupele mobilizate nu au putut realiza superioritatea numerică necesară unei ofensive puternice, cu atât mai mult cu cât aliaţii, în pofida acordului scris, nu au pornit ofensiva: ruşii în Galiţia, iar anglo - francezii la Salonic. Inactivitatea aliaţilor a permis inamicului dislocări de trupe, în special, pe frontul din Transilvania.