„Spuneţi generaţiilor viitoare că noi am făcut suprema jertfă pe câmpurile de bătaie pentru întregirea Neamului” 2.

 

Mâine, 19 august, se împlinesc 415 ani de la „prăbuşirea trupului de copaciu” a întâiului unificator de ţară, voievodul Unirii, Mihai Viteazul. „După Mihai nimeni nu a mai putut gândi Unirea fără sabia lui ridicată spre cerul dreptăţii şi chipul său de o neasemuită poezie tragică 3”. Demersul nostru se impune cu atât mai mult cu cât în 15 august s-au adunat în curgerea istoriei 100 de ani de la intrarea României în Marele Război, moment de start în Marşul spre Marea Unire. Facem acest demers din prea plinul inimilor noastre, pentru toţi cei care s-au jertfit pentru iubita lor Ţară, pentru eroii, invalizii de război, văduvele şi orfanii, fraţii, surorile şi părinţii celor care au înţeles să aşeze deasupra intereselor meschine idealul naţional.

În particular, în 15 august 1916, intră în istorie, prin Poarta Sărutului, Divizia 11 Infanterie. Născută din focul dragostei de ţară, ostaşii săi se vor bate pentru gloria neamului în două războaie. Aşa cum, la intervenţia lui Nicolae Iorga, pentru a salva de la demolare statuia regelui Matei Corvin din Cluj, sub inscripţia „MATHIAS REX”, acesta a propus a se scrie: „Biruitor în războaie, a fost înfrânt numai de neamul său”, tot aşa „Divizia 11 Infanterie şi-a făcut pe deplin datoria faşă de patrie şi neam, răspunzând totdeauna la primul semnal şi dovedind pe câmpul de luptă nu numai că a avut o conducere perfectă, ci şi o pregătire temeinică a trupelor. A fost divizia care ne-a cunoscut înfrângerea, a fost marea unitate care n-a pierdut nici o bătălie în sectoarele care i-au fost afectate” 4. Deci biruitoare în războaie, a fost înfrântă de conducătorii neamului său. Intrarea României în Marele Război era inevitabilă, căci atunci, ca şi acum, ne aflam la răspântia marilor interese, străine de sufletul neamului nostru. Nimic nou sub soare. Decizia a fost grea. Pe de o parte, aveam un tratat secret cu Imperiul Austro-Ungar, care-i stăpânea cu cruzimea orchestrată din Budapesta pe românii din Ardeal şi Bucovina, iar de partea cealaltă, Rusia, cu tendinţele expansioniste (actuale şi azi), stăpânea Basarabia. De oricare parte ne-am fi situat, inevitabil trebuia ca Regatul României să-şi încrucişeze spada cu fraţii săi. După înţelepte chibzuiri, conducerea politico-militară a statului a decis în consonanţă cu majoritatea opiniei publice să intre în război alături de puterile Antantei, care s-au angajat în scris să garanteze idealul naţional românesc. Mai mult, intrarea în război ne-a fost impusă de situaţia de impas pe frontul de vest şi de est.

Ordinul mult aşteptat al regelui Ferdinand: „Ostaşi, v-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi.” 5.

Intrând în război, România nu-şi crea cu spada o patrie nouă, ea şi-o întregea. În noaptea de 14/15 august 1916, trupele de acoperire, în acordurile cântecului „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” încep marşul către 1 Decembrie 1918. Absolut conştienţi de chemarea Ţării, ostaşii români au plecat la război, cântând, căci îi aştepta Ceasul Suprem al Naţiei Române. Divizia 11 Infanterie se bate în ofensivă şi apărare pe Jiu. Glorioasele sale fapte de arme sunt consemnate în filele istoriei neamului. După pierderea Munteniei şi Dobrogei, Armata Română este nevoită să se retragă în Moldova, alături de conducerea statului. O mare operă de renaştere se va produce astfel că Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul au îngropat trufia Puterilor Centrale. Deşi învingători, datorită prăbuşirii Imperiului ţarist, sabotat de comuniştii lui Lenin, stipendiaţi cu mărci germane, românii nu aveau prea multe soluţii. În ultima etapă a bătăliei de la Mărăşeşti, ostaşii Diviziei 11 Infanterie vor face din nou dovada virtuţilor strămoşeşti. Datorită gravei defectări a armatei ruse şi la chemarea Sfatului Ţării, două divizii de infanterie şi două de cavaleri intervin în Basarabia, pentru a instaura ordinea. În 13 ianuarie 1918 Divizia 11 Infanterie intră în Chişinău, iar ulterior acţionează în zona Tighina pentru alungarea bandelor bolşevice.

Din multiplele documente studiate, voi remarca momentele referitoare la defilarea unităţilor Diviziei 11 Infanterie în Chişinău: „Drapelele. Multă mândrie ne lăsase în suflet trecerea artileriei, ţinuta războinică a roşiorilor pe acei cai frumoşi, svelţi şi aprigi cum nu mai văzusem demult. Dar ceea ce a cutremurat toată făptura noastră erau drapelele, simbolurile sfinte, ale  ţării, după care ni se topesc inimile. Cu ochii plini de lacrimi, ne descopeream înaintea lor, căci ele nu erau nişte stindarde obişnuite de zile oficiale, ci purtătoarele gloriei româneşti din Ardeal, Jiu, Oituz, Mărăşeşti. În fluturarea lor s-au aruncat vitejii la luptă înverşunată, sub îndemnul lor fermecat s-au înscris în cartea neamului cele mai strălucite biruinţi care au uimit pe toţi, făcând pe vestitul general francez Berthelot să spună cu hotărâre că «românii sunt cei mai buni ostaşi din toată lumea!»”.

Şi astăzi, când Alba Iulia şi Bucureşti gem de dorul acestor drapele sfinte, fără a le putea săruta cu evlavie, noi suntem fericiţi de a ne scălda ochii în strălucirea lor glorioasă, aici, la Chişinău, aproape de apa Nistrului” 6.

Ca urmare a păcii de la Buftea – Bucureşti, în 1918, Divizia 11 Infanterie este demobilizată şi cu structuri substanţial reduse, revine în Oltenia. După terminarea războiului, în organica sa vor intra alte regimente decât cele cu care a luptat în Marele Război, adică Regimentul 2 Dorobanţi „Vâlcea”, Regimentul 3 Dorobanţi „Olt”, Regimentul 19 Infanterie „Romanaţi”, Regimentele 21 şi 26 Artilerie.

La Campania din Ungaria din 1919 participă Regimentul 3 Dorobanţi „Olt” şi Regimentul 26 Artilerie.

 

Scut şi spadă pentru România reîntregită

 

Al Doilea Război Mondial găseşte Divizia 11 Infanterie în apărare pe Nistru în sudul Basarabiei, iar în acelaşi an fatidic 1940, în apărare pe Siret, aproape de vărsarea sa în Dunăre.

La ordinul Mareşalului Ion Antonescu: „Români, vă ordon treceţi Prutul”, Divizia 11 Infanterie intră prin lupte grele pe sfântul pământ al Basarabiei, apoi trece Nistrul şi se angajează în cadrul Armatei a 4-a Române în cea mai amplă operaţie aproape exclusiv românească de pe frontul de est, bătălia pentru Odessa. În împrejurări dramatice, soldatul Diviziei 11 Infanterie a ajuns pe direcţia loviturii principale a Armatei a 4-a Române. Întors în ţară pentru refacere cu rândurile grav împuţinate, în anul 1942 va reveni pe frontul de la vest de Stalingrad, la flancul stâng al Armatei 3 Române (general Petre Dumitrescu). Decimată, dar nu desfiinţată, după catastrofa din Cotul Donului, ea va fi adusă în ţară şi refăcută. În primăvara şi vara anului 1944, Divizia 11 Infanterie duce aprige lupte de apărare şi riposte ofensive în Moldova, la vest de Iaşi.

Actul de la 23 august 1944 impune ca unităţile din interior (Divizia 11 Infanterie Instrucţie) să participe la lichidarea trupelor germane din zona Bucureşti şi la acoperirea frontierei vremelnice din Ardeal, pe Târnave şi Mureş, concomitent cu sustragerea unităţilor operative din Moldova, intenţiilor ticăloase ale noului aliat rus, spre a fi dirijate spre Transilvania. Pe măsură ce regimentele diviziei au sosit în Ardeal, ele au intrat în luptă în zona vest Târgu Mureş. Pilde de înalt eroism s-au săvârşit la Oarba de Mureş, unde D. 11 I. a dat jertfe deosebit de dureroase. Acţionând în cadrul Armatei a 4-a Române, a participat la dezrobirea Ardealului de Nord până în 25 octombie 1944, contribuind în acea zi la eliberarea oraşului Satu Mare.

Până la sfârşitul anului, a continuat luptele pe teritoriul Ungariei, pentru înfângerea ei (nu pentru eliberarea, cum greşit afirma propaganda cominternistă), apoi până în 12 mai 1945, la eliberarea Cehoslovaciei. Tributul de sânge al D. 11 I. este teribil. În cele două războaie, au murit 4.333 ostaşi ai ei. În încheierea acestui prim demers, voi aminti câteva gânduri scrise acum 20 de ani, la aniversarea aceluiaşi eveniment - naşterea D. 11 I.: Ne plecăm cu admiraţie în faţa faptelor celor care ne-au fost înaintaşi şi care au ştiut să facă din această divizie una dintre cele mai puternice mari unităţi din Trupele de Uscat al României ... Prin aceste rânduri modeste, Domnia ta, cititorule, vei cunoaşte o filă din istoria neamului românesc, la care D. 11 I. a fost părtaşă, care a contribuit printr-un imens tribut de sânge şi a cărui soartă este nemeritată. Vei cunoaşte în primul rând oamenii. Vei înţelege izvoarele tăriei unui popor care a făurit nemuritoarele legende ale Meşterului Manole şi a Anei sale, balada Mioriţa şi operele brâncuşiene. Vei înţelege vitalitatea unui neam crucificat între interesele imperiilor, care şi-a sacrificat fiii şi fiicele pentru apărarea supremelor valori ale umanităţii. Nu vom lăuda şi nici certa pe nimeni, gestul nostru ne îndeamnă să arătăm cu pioşenie şi recunoştinţă faptele celor care ne-au stat înaintaşi. Lăsăm celor care vor veni după noi gloria de a scrie mai bine despre oameni obişnuiţi, însă care au stat în furtuni, la ceasuri de grea cumpănă, cu o singură dragoste: pentru scumpa lor Ţară. Îndeosebi gestul nostru se îndreaptă către soldatul român, acest om minunat care repetă în infinit valorile neamului său. Lui i-a dedicat Brâncuşi cele mai impresionante monumente. El stă la Masa Tăcerii, cu toţi ai săi, căci tăcere este la masa celui care pleacă la război, fără a şti dacă se va mai întoarce. Trece pe sub Poarta Sărutului, îmbrăţişându-şi iubita, mama, pe toţi cei dragi. O dată trecut, urcă pe Coloana Recunoştinţei Fără de Sfârşit, pe drumul celor care nu se mai întorc. Astfel, drumul D.11 I. începe în 15 august 1916 în Poarta Sărutului şi intră în istoria României moderne, având drept de scaun la masa adevărului şi a sacrificiilor.

Colonel (r) Grigore Bartoş - fost comandant al Brigăzii 11 Mecanizate.

Bibliografie:

1 Mesajul de pe Mausoleul de la Mărăşeşti.

2 Monumentul „Leul”, Bucureşti.

3 Nicolae Iorga - Mihai Viteazul.

4 General Constantin Bădescu - Ultimul ordin de zi al comandantului D. 11 I., 1645, înainte de desfiinţarea marii unităţi.

5 Monitorul Oficial, 1916, nr. 108, p. 5417.

6 Constantin Moşincat - Din Poarta Sărutului, cu dragoste de Ţară, Editura Cogito, Oradea - 1996 - p. 59.