Au trecut doi ani după primul Consiliu de Coroană convocat pe tema intrării în război de către defunctul rege Carol I. Presiunile externe asupra Regatului României de a intra în conflict erau imese, atât din partea Puterilor Centrale cât şi din partea Antantei. În august 1916 nu mai era timp de ezitări, România trebuia să intre în război. Momentul ales nu era însă cel mai favorabil.

 

„Eu”, spunea regele Ferdinand în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, „după matură reflexiune şi după lupte interne pe care le veţi înţelege şi din care am ieşit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu”. Apoi, Ferdinand, ceva mai hotărât, îşi motivează decizia, accentuând cauzele ce l-au determinat să opteze pentru Antanta: „În situaţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă. România trebuie să ia o hotărâre şi să aleagă. Soarta războiului înclină spre Înţelegere (Tripla Înţelegere - n. n. ), dar, oricum ar fi, România nu poate lupta alături de Puterile Centrale, căci ar însemna să mergem împotriva întregii evoluţiuni istorice a neamului nostru”, dovedind, în opinia unui participant la istoricul eveniment, „un mare suflet şi prin aceasta nu numai că va rămâne, dar se va impune respectului şi admiraţiunii posterităţii”. Apoi, regele îl invită pe P. P. Carp să ia cuvântul, subliniind că are nevoie, în mod deosebit, de concursul său. Acesta, vădit mânios, refuză să vorbească, primul solicitând ca întâi să-şi prezinte punctul de vedere guvernul şi „şefii de partide”; de altfel, mârâi Carp, el nu înţelegea rostul Consiliului, de vreme ce se luase o hotărâre. Şi, pentru a limpezi cât mai repede situaţia, pentru a nu permite vreunui echivoc să se insinueze în adunare, şeful guvernului, Ion I. C. Brătianu, începu să vorbească primul, „vorbind limpede, concis, fără fraze, fără patetism”, argumentând de ce anume a optat pentru alianţa cu Antanta: „1913 a fost prefaţa unui rezbel cu Austria... S-a adăugat forma antipatică în care a izbucnit războiul actual. S-a adăugat abstenţiunea (abţinerea - n. n. ) Italiei” susţinând că „azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei. La început victoria părea probabilă pentru germani: neputând merge noi singuri contra, am rămas neutri. Răzbelul de uzură răstoarnă azi şansele în favoarea celor cu rezerve mai mari, Bulgaria, luând locul nostru în Orient, nouă ne este imposibil să stăm lângă germani. În sistemul de la 1884 eram aliaţi contra Rusiei; azi, Italia, este lângă Rusia. Încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre: pentru neutralitate am avut numai asigurări, nu garanţii. Azi problema este: sau să renunţăm la orice am putea obţine prin victoria Antantei, sau să intrăm în război. Eu m-am angajat desăvârşit”. Această primă luare de poziţie Brătianu o încheie amintind Consiliului „că toată ţara şi întreaga suflare românească de peste Carpaţi aşteaptă cu nerăbdare intrarea noastră în marele război”. După ce Ionel Brătianu a încheiat, regele Ferdinand l-a solicitat iarăşi, pe P. P. Carp, să vorbească; din nou, acesta refuză mânios. Vorbeşte, apoi, Take Ionescu, care, deşi era un redutabil orator, dovedeşte „o neînţeleasă banalitate“. Ca lider de partid, Take Ionescu este alături de rege şi guvern, a căror soluţie de faţă o cerea de doi ani. Îi vine rândul lui Marghiloman, „un Marghiloman încurcat”, care-şi exprimă serioase rezerve cu privire la rezultatul războiului, căci, zice el, „după informaţiunile sale precise, Hindenburg pregăteşte o mare ofensivă împotriva ruşilor, să nu ne grăbim, să aşteptăm, de aceea este foarte regretabil că guvernul în asemenea condiţii s-a angajat”.  Marghiloman, în ciuda unei stări de fapt cu totul opuse, continuă, afirmând „că ţara nu este favorabilă războiului” şi că o victorie a noastră, alături de Antantă, „înseamnă aşezarea definitivă a ruşilor la Strâmtori, adică ştrangularea, pieirea noastră”. La obiecţia regelui Ferdinand, cum că o Rusie prietenă, stăpână pe Strâmtori, este în favoarea României, Marghiloman îşi precizează şi mai clar poziţia, el neînţelegând „cum a putut guvernul să urmeze o politică atât de dezastruoasă”. În fine, el, pentru că „ţara e în joc”, nu va obstrucţiona guvernul, va ieşi din joc, va tace pentru a nu crea „dificultăţi”, dar nu va sprijini o asemenea politică. Marghiloman este contrat imediat, violent şi incisiv, de Nicolae Filipescu (atunci grav bolnav), care îi reproşează duplicitatea: „Să mă ierţi! Hotărârile pe care le-a luat guvernul astăzi nu sunt decât consecinţa logică a tratatului încheiat de D-l. Brătianu cu Rusia, în septembrie 1914. Or, dumneata mi-ai spus mie că acest tratat ţi-a fost adus la cunoştinţă, că l-ai aprobat şi că ai îndemnat guvernul să continue pe această cale. De aceea sunt indignat de aceste palinodii şi, mai mult ca oricând, revendic pentru partidul meu onoarea de a fi printre iniţiatorii acestei politici..” Urmează, apoi, P. P. Carp, „încruntat şi crispat de mânie”, care-l sfătuieşte pe regele Ferdinand să renunţe imediat la proaspăta alianţă, căci Germania, dacă luptăm împotriva ei, ne va zdrobi. Carp susţine că a fi aliaţi cu Rusia „este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea dinastiei “, că se va ruga ca armata română să fie învinsă: „Doresc să fiţi învinşi, fiindcă victoria voastră ar fi ruina ţării”. Revine, asupra tezei sale vechi, cu accente vădit rusofobe/germanofile, ignorând făţiş toate argumentele lui Ion I. C. Brătianu. Pe P. P. Carp „nu îl interesează cine va învinge, ci cu cine comandă onoarea să mergem, chiar dacă vom fi învinşi. Din acest război va ieşi sau hegemonia germană, sau hegemonia rusească. Hegemonia germană înseamnă pentru noi mântuirea, cea rusească sfârşitul, fiindcă vom fi în drumul Rusiei către Constantinopol”. Bătrânul lider junimist îşi aşază monoclul şi se adresează regelui Ferdinand, avertizându-l că îşi va pierde tronul, dacă Rusia va învinge, „că o Rusie învingătoare nu va tolera vreodată în România o dinastie Hohenzollern”. Avertizându-l pe regele Ferdinand că ruşii, în caz de victorie, vor instala o dinastie românească („o dinastie Ghica, Sturdza, sau o dinastie Brătianu, sau Carp”). P. P. Carp îi reaminteşte suveranului să pună capăt „unei asemenea politici nefaste” şi să rămână alături de Germania. Observând că rostul adunării este inutil, „căci nu mai e locul să argumentăm şi să convingem”, Carp refuză să sprijine o politică care va duce România la dezastru şi promite că se va retrage din viaţa publică: „Am un ziar, Moldova, de mâine, chiar, îl voi închide. Am în jurul meu câţiva prieteni, le voi cere îndată să se împrăştie. Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută... căci numai astfel România va fi salvată”. Cuvintele mânioase, pătimaşe, ale lui P. P. Carp au uluit adunarea; după clipe de stupoare, „o rumoare de indignare a umplut toată sala”.

Intervine (era obligat) regele Ferdinand, care, adânc jignit de cuvintele lui Carp, cu privire la dinastia străină aflată pe tronul României, îi replică calm: „D-le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Excelenta prestaţie a lui Ferdinand n-a făcut nici o impresie asupra lui Carp, care-şi repetă dorinţa ca „armatele noastre să fie învinse”, numai aşa el văzând salvarea României.

Cuvintele de încheiere ale lui Carp provoacă reacţia lui Ionel Brătianu, care-i zice: „Nu găsesc cuvinte ca să spun ce resimţim dacă într-adevăr astfel de simţăminte sunt în ceasul de faţă în inima d-tale. Atunci, d-le Carp, retrage până şi pe fiii d-tale, din armată, căci nu mai poţi avea nimic în comun cu această ţară şi cu acest neam“. Cu toate că a fost atât de adânc jignit, pe merit, Carp refuză să reacţioneze, intrând în tăcere. După această luare de poziţie, antologică, îi veni rândul sa vorbească lui Titu Maiorescu, care, cu „meşteşugiri şi sofisme”, cu artificii retorice, în totală „contrazicere cu atmosfera zilei”, se dovedeşte destins, surâzător, recurgând „la arguţii pe care le debita cu o onctuozitate popească, cu priviri de şiretlic şi cu o mimică complet nepotrivită”.

România ar fi fost obligată să intre în război (potrivit cu prevederile Tratatului în care era parte) doar dacă aliata sa Austro-Ungaria era atacată, dar la izbucnirea conflictului militar statul român a considerat că Austria a declanșat războiul și prin urmare a decis să rămână neutră. Pe scena politică se formase un curent germanofil, reprezentat de regele Carol I şi de Petre Carp, şi un altul care cerea o acţiune militară îndreptata împotriva Austro-Ungariei, în timp ce poporul ar fi dorit eliberarea Transilvaniei. După moartea regelui Carol I, la 16 octombrie 1914, curentul naţionalist reprezentat de Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, Ion I.C. Brătianu şi Octavian Goga a influenţat decisiv intrarea în război a României, iar diplomaţia românească a început să poarte tratative cu ambele grupări beligerante, dar în special cu Antanta.

Ca odinioară, „strigătul de luptă” a venit din durerea nevindecată, căci amputările teritoriale trecute au obligat, în condiţii favorabile, la o atitudine de demnitate naţională: ridicarea la luptă pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat.