Trei documente din arhivele fostei Securităţi demonstrează că aceasta nu a fost o instituţie animată de sentimente patriotice şi că poliţia politică comunistă a avut un rol activ în menţinerea dictaturii.

Trei documente din arhivele fostei Securităţi demonstrează că aceasta nu a fost o instituţie animată de sentimente patriotice (dacă le-ar fi avut, nu l-ar fi slujit atît de fidel şi ferm pe Ceauşescu) şi că poliţia politică comunistă a avut un rol activ în menţinerea dictaturii, cu tot cortegiul de nenorociri care au decurs pentru românul de rînd: pauperizare, corupţie generalizată, disoluţia instituţională, compromiterea culturii, izolarea României – toate în numele menţinerii la putere a lui Nicolae Ceauşescu.

 

Poliţia politică a lui Ceauşescu

Dictatorul a ajuns pe culmile puterii, pe care a exercitat-o în egală măsură autoritar şi incoerent, cu sprijinul neprecupeţit al Securităţii şi a îndreptat pas cu pas ţara spre un dezastru economic şi moral din care România nu şi-a revenit pe deplin nici astăzi. Securitatea nu doar că nu a întreprins nimic spre a curma aceste stări de lucruri care au viciat istoria României la finele anilor ’80, dar, prin modul în care a înţeles să răspundă voinţei şi dorinţei dictatorului, împotriva interesului naţional se face în mod direct responsabilă pentru tragedia României din ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu.

Documentele din care citez mai jos sînt edificatoare în acest sens. Ele lasă să se întrevadă nu numai că securiștii erau lipsiți de coloană vertebrală, folosindu-și capacităţile specifice aproape exclusiv în acţiuni de poliţie politică, menite să perpetueze dictatura lui Ceauşescu, dar şi că politizarea excesivă, subordonarea exclusivă a Securității în vederea îndeplinirii oricărui capriciu al dictatorului a dus la deprofesionalizarea cadrelor, la coruperea lor, la promovarea pe criterii politice şi nu profesionale, la transformarea ei din serviciu de informaţii şi contrainformaţii, cum unii vor să ne facă să credem astăzi că a fost, într-o anexă a Cabinetelor 1 şi 2, care „traducea în viaţă” dorinţele familiei Ceauşescu: nimeni să nu spună că în România e rău, nimeni să nu pună la îndoială „genialitatea” conducătorilor, nimeni să nu cuteze să aibă alte opinii decît cele ale dictatorilor și partidului comunist.

Practic, documentele demonstrează că Securitatea nu a reuşit nici să prevadă şi nici să contracareze ceea ce s-a petrecut, începînd cu 16 decembrie 1989, în România. Devenise incapabilă. Ajunsă o copie fidelă a lui Ceauşescu, pe care îl apăra şi îl proteja de orice adiere a libertăţii, Securitatea juca rolul unei anexe operative a Secţiei de propagandă a Comitetului Central, care supraveghea ca o ţară întreagă să-şi buchisească lecţiile de învăţămînt politico-ideologic. Tocmai de aceea, a fost paralizată de forţa izbucnirii revoltelor, la fel ca şi Ceauşescu: ceea ce se petrecea în stradă nu era prevăzut în regulamente și în documentele de partid.

Normativele interne de mai jos nu lasă urmă de îndoială asupra faptului că Departamentul Securităţii Statului nu l-a apărat pe Ceaușescu în decembrie 1989, nu pentru că nu ar fi vrut să o facă, ci pentru că nu mai era în stare. Iar cei care sar astăzi în apărarea foştilor securişti o fac fie pentru că au avut strînse legături cu Securitatea înainte de 1989, fie pentru că au beneficiat politic sau economic de serviciile structurilor ei după 1990, fie, pur şi simplu, din naivitate, ca să nu spun că din prostie.

 

„Programul de măsuri”

Planul de măsuri al Securităţii pe 1989 seamănă leit cu o lecţie de învăţămînt politico-ideologic. La 17 ianuarie 1989, Departamentul Securităţii Statului elabora un amplu „Program de măsuri” pe care urma să le întreprindă pe anul în curs. Nimic din acest program nu lasă să se întrevadă preocuparea ei pentru altceva decît protejarea cuplului Ceauşescu faţă de orice manifestări ostile, izolarea şi eliminarea actelor de dizidenţă, ample măsuri de dezinformare care să ascundă realităţile unei ţări din ce în ce mai sărace, cu conducători din ce în ce mai bogaţi şi cuprinşi de megalomanie. Selecţii din acest document arată că Securitatea era total subordonată intereselor „conducerii superioare de partid”, „traducînd în viaţă” obsesiile şi accesele de megalomanie ale lui Ceauşescu, prin vaste măsuri operative specifice poliţiei politice, menite să „prevină” orice contestare internă sau externă a politicii sale.

„În conformitate cu hotărîrile Congresului al XIII-lea şi Conferinţei Naţionale ale partidului şi pe baza tezelor, ideilor şi orientărilor din magistrala Expunere la şedinţa comună a Plenarei C.C. al P.C.R., a organismelor democratice şi organizaţiilor de masă şi obşteşti din 28-30 noiembrie 1988, întregul aparat de securitate va acţiona cu consecvenţă pentru executarea ireproşabilă a ordinilor şi indicaţiilor Comandantului Suprem al Forţelor Armate, tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU […].

Consiliul de Conducere şi Biroul Executiv ale Departamentului Securităţii Statului, comenzile unităţilor centrale şi teritoriale, cu sprijinul Consiliului Politic, al organelor şi organizaţiilor de partid, vor acţiona permanent, cu înaltă răspundere şi fermitate, pentru îndeplinirea întocmai a misiunilor rezultate din hotărîrile de partid şi legile ţării, din ordinele, orientările şi indicaţiile Comandantului Suprem. Consiliul de Conducere, şefii unităţilor centrale şi ai Securităţilor judeţene vor acţiona pentru dezvoltarea continuă a activităţii de culegere de informaţii din clandestinitatea elementelor duşmănoase, urmărindu-se cunoaşterea, previzionarea şi contracararea intenţiilor ostile şi a planurilor serviciilor de spionaj, ale organizaţiilor reacţionare, naţionalist-iredentiste, fasciste şi extremist teroriste din străinătate, precum şi ale persoanelor din interior care, prin activitatea lor, pot aduce atingere securităţii statului”.

Integritatea dictatorului era prioritatea DSS, prin „asigurarea securităţii Comandantului Suprem şi executarea ireproşabilă a tuturor misiunilor de importanţă excepţională. Unităţile centrale şi teritoriale de securitate vor pune în centrul preocupărilor cunoaşterea şi stăpînirea situaţiei operative din obiectivele, locurile şi mediile din competenţă, în vederea executării ireproşabile a tuturor misiunilor de securitate şi gardă. Pentru prevenirea oricăror acte ostile, se va exercita un control informativ riguros asupra elementelor suspecte [sînt prezentate în continuare măsuri specifice de apărare a dictatorilor, inclusiv prin îndepărtarea celor „suspecţi” că ar putea să-i tulbure liniştea, care vor fi împiedicaţi să intersecteze traseele „vizitelor de lucru” – n.a.].

Documentul ilustrează în continuare preocupările Securităţii pentru „prevenirea, contracararea şi neutralizarea acţiunilor desfăşurate de cercurile reacţionare şi organizaţiile naţionalist-iredentiste şi fasciste din străinătate, de grupările şi elementele ostile din emigraţie, precum şi de elementele duşmănoase din interior”, modul în care se realiza supravegherea riguroasă a foştilor deţinuţi politici, supravegherea cultelor oficiale sau scoase de comunişti în afara legii, ca şi „sporirea eficienţei controlului de securitate în problemele artă-cultură, presă, poligrafie şi radio-televiziune”. Securitatea trebuia şi voia să controleze tot, pentru a preîntîmpina orice „manifestări anarho-protestatare de redactare şi difuzare de înscrisuri cu conţinut necorespunzător ori la alte fapte de natură să prejudicieze securitatea statului”, practic orice contestare a politicii regimului Ceauşescu.

Ca întodeauna, o atenţie sporită se acorda identificării celor ce ascultă „Europa Liberă”, BBC şi „Vocea Americii”, socotite în buna tradiţie stalinistă oficine de propagandă. Se preconiza controlarea rudelor din ţară ale redactorilor acestor posturi, ca şi „identificarea autorilor materialelor transmise în străinătate, în scopul luării sub control sau anihilării activităţii lor ostile”. (Va urma)

Marius OPREA