România Mare, în cei o sută de ani de existență, s-a transformat într-un stat mai omogen etnic decât în 1918, dar în urma unor tragedii cumplite care au dus, printre altele, la dispariția cvasi-completă a două comunități, evreiască și germană, la capătul cărora a fost redescoperită valoarea toleranței.

România Mare era creată în 1918 prin alipirea unor teritorii aparținând Austro-Ungariei și Rusiei, care ridicaseră deznaționalizarea minorităților la rangul de politică de stat. În pofida unor limitări, România interbelică s-a dovedit mult mai tolerantă față de minorități, mai ales cu cât acestea însumau un procentaj din populație mai important decât astăzi. Potrivit recensământului din 1930, primul de la crearea României Mari, românii reprezentau circa 72% din populație, față de 89% în 2011, data ultimului recensământ.

În anumite regiuni, erau comunități minoritare importante numeric: ungurii și germanii în Transilvania, germanii și ucrainenii în Bucovina, rușii în Basarabia, evreii în Moldova, bulgarii și turcii în Dobrogea (care includea și Cadrilaterul). Spre exemplu, în Transilvania anului 1930, românii reprezentau sub 60% din populație, ungurii circa un sfert, iar germanii aproximativ 10%, în Iașii interbelici o treime din locuitori erau evrei, iar în Cadrilater și Bucovina (inclusiv Bucovina de Nord, teritoriu ucrainean astăzi) numărul românilor nu atingea pragul de jumătate din populație.

Prin sistemul de tratate de la Versailles, de după Primul Război Mondial, România s-a angajat să respecte anumite drepturi ale minorităților naționale, iar aceleași drepturi au fost promise și prin Proclamația de la Alba Iulia prin care Transilvania s-a unit cu Vechiul Regat. De asemenea, rezidenții fără cetățenie din România (îndeosebi evrei) au căpătat cetățenia română care, până în 1918, se acorda individual, în condiții foarte restrictive. Câtă vreme România Mare s-a menținut ca stat democratic, aceste drepturi au fost, în linii mari, respectate.

Al Doilea Război Mondial

Lucrurile s-au schimbat radical odată cu ascensiunea extremei drepte și a izbucnirii celei de-a doua conflagrații mondiale care au reprezentat o perioadă neagră pentru mulți cetățeni români de altă etnie. Primele victime au fost evreii, o țintă predilectă a mișcării legionare, deși încă din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea s-au luat măsuri de excludere a evreilor din anumite profesii și din instituții. Persecuția a continuat cu pogromurile comise de legionari din ianuarie 1941. După înlăturarea acestora de la guvernare de către Ion Antonescu, persecuția nu numai că nu a încetat, dar s-a amplificat, în condițiile în care antisemitismul era susținut de către o parte importantă a populației.

Acuzată de simpatii bolșevice, o parte importantă a populației evreiești, în special din Basarabia, a fost deportată în lagăre din Transnistria, unde au pierit din cauza tratamentului brutal, potrivit unor estimări diferite, între 100.000 și 300.000 de evrei. Datorită protestelor venite inclusiv din partea familiei regale, mareșalul Antonescu a pus capăt politicii de deportare în octombrie 1942, însă asta nu l-a scutit de execuție după război, fiind condamnat pentru atrocitățile comise în Transnistria și la Odessa. Alături de evrei, printre victimele regimului Antonescu s-au aflat și 25.000 de țigani deportați și ei în Transnistria, țigani nomazi, priviți cu deosebită ostilitate de regimul de atunci.

Un alt episod al tragediei evreilor români s-a consumat în 1944. După ce regentul Ungariei, Horthy Miklos, a eșuat în tentativa de a încheia un armistițiu cu Uniunea Sovietică și a fost înlocuit cu regimul progerman al Crucilor cu Săgeți, evreii din Ungaria și din Transilvania de Nord (anexată de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 1940) au fost deportați în lagărele naziste de exterminare. Circa 100.000 dintre cei uciși proveneau din Ardeal.

România a trecut și prin experimentul schimbului de populații. Primul pas a fost făcut în 1936, când Turcia s-a oferit să aducă în granițele sale populația turcă din Dobrogea. Invitației venite din patria-mamă i-au dat curs circa un sfert din turcii dobrogeni. Când, pe 7 septembrie 1940, România a fost forțată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, părțile au convenit la un schimb de populație: românii din Cadrilater au fost mutați în România, iar bulgarii din Dobrogea în Bulgaria. De data aceasta, schimbul a fost unul forțat, fără ca membrii populațiilor în cauză să aibă posibilitatea de a alege.

O soartă asemănătoare au avut și germanii din afara Transilvaniei. În 1940, prin acorduri semnate de Germania lui Adolf Hitler cu România și cu Uniunea Sovietică (după ce aceasta anexase Basarabia și Bucovina de Nord în iunie 1940), au fost mutați din Basarabia, Bucovina și Dobrogea. În multe cazuri, etnicii germani în cauză au fost nemulțumiți de aranjament, iar istoria le-a dat dreptate: Hitler i-a colonizat pe teritoriul Poloniei de astăzi, de unde au fost alungați cu brutalitate după ce Germania a pierdut războiul.

După război

Sfârșitul războiului nu a dus la sperata armonie, de data aceasta victimele fiind sașii din Transilvania și șvabii din Banat. Spre deosebire de Polonia și Cehoslovacia, unde ostilitatea față de minoritățile germane era aproape generală, iar germanii au fost alungați de pe teritorii pe care erau așezați de aproape 1.000 de ani, în România persecuția antigermană a fost impusă pe filieră sovietică, într-o țară a cărei populație nu nutrea sentimente germanofobe. Deja numărul germanilor se diminuase întrucât cei care luptaseră în armata germană nu s-au mai întors în țară, iar mulți sași și șvabi fugiseră în 1944 de frica Armatei Roșii, numărul lor fiind estimat la circa 100.000. Alți 70.000 au fost deportați în Ucraina de către URSS și supuși muncii forțate, mulți dinte ei murind acolo. Alții au fost deportați de către regimul comunist în Bărăgan, de unde nu li s-a permis să se întoarcă la casele lor decât după câțiva ani.

Pe de altă parte, România comunistă a fost singurul stat est-european de unde germanii nu au fost expulzați în bloc și li s-a recunoscut ulterior statutul de minoritate națională. Însă în anii 70, germanilor din România li s-a oferit ocazia să scape de sub un regim comunist opresiv față de întreaga populație. În schimbul asistenței economice a RFG, Nicolae Ceaușescu a acceptat să permită etnicilor germani să emigreze în Germania de Vest. Ulterior, s-a ajuns ca germanii din România să fie practic vânduți la bucată RFG-ului, iar exodul a continuat și după 1989. Astfel că numărul germanilor din România a scăzut de la aproape 800.000 în România Mare interbelică la puțin peste 30.000 în 2011, o populație îmbătrânită și răsfirată în câteva județe transilvănene.

O procedură asemănătoare a fost aplicată și în cazul evreilor. În primii ani de la fondarea Israelului, unui număr limitat de evrei li s-a permis să plece din România către noul stat. Câțiva ani, plecările au fost stopate, dar au fost reluate de către Nicolae Ceaușescu în 1969, evreii fiind și ei vânduți la bucată, prețul variind în funcție de vârstă și pregătire profesională. Deși o parte importantă a comunității evreiești din România supraviețuise ororilor Holocaustului, la recensământul din 2011 doar 3.200 dintre cetățenii români s-au declarat de etnie evreiască.

„Au fost evrei de marcă care au militat pentru dezvoltarea României şi au animat viaţa economică şi comercială. Din păcate, ei au dispărut odată cu venirea comunismului, tot ce era economie s-a schimbat radical şi evreii nu şi-au mai găsit locul, iar cei care au supravietuit după Holocaust au făcut (...) urcarea spre Israel şi 400.000 de evrei din cei 800.000 au ajuns acolo după pierderile suferite în timpul Holocaustului şi acolo nu au uitat România şi sunt prieteni devotaţi ai României. Centenarul României este un motiv de bucurie per ansamblu”, a declarat Aurel Vainer, fost deputat al comunității evreiești în mai multe legislaturi.

Un declin asemănător l-a cunoscut și populația armenească a României care, în 1940, era estimată la circa 40.000 de oameni, majoritatea plecând în timpul regimului comunist. Armenii au ajuns pe teritoriul de azi al țării noastre încă dinainte de anul 1.000, dar o parte dintre ei au venit odată cu crearea României Mari.

„În anul 1919, România își deschidea porțile către armenii care scăpaseră cu viață din genocidul care avusese loc între anii 1915 și 1918 pe teritoriul Imperiului Otoman, genocid instrumentat de autoritățile Imperiului și care a dus la uciderea unui milion și jumătate de armeni. Statul român a acordat adăpost armenilor refugiați și a solicitat comunităților armenești existente pe teritoriul său sprijin pentru integrarea refugiaților. Așa s-a înființat Uniunea Armenilor din România, care a primit dreptul de a emite documente de identitate pentru refugiați și care i-a sprijinit pe aceștia în procesul de integrare în societatea românească. Așa s-a înființat orfelinatul de la Strunga (din județul Roman de atunci). Familia mea s-a numărat printre acei refugiați. Pentru un român, a te naște în România este un lucru firesc. Aproape banal. Pentru un armean, a te naște în România este șansa dată de statul român de atunci la viață. Nu cred că există un beneficiu mai mare ca acesta. Este o întâmplare de demult pe care noi nu o uităm și o transmitem de la o generație la alta”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Varujan Pambuccian, reprezentantul în Parlament al comunității armene.

Ca și pentru populația majoritară, și pentru armeni o traumă majoră a fost perioada comunistă. ”Atunci când ne-au fost trimiși intelectualii în Siberia, atunci când ni s-au închis școlile, atunci când viața comunitară și identitatea noastră națională au fost grav afectate. O mare parte din armeni au fost uciși sau aduși în pragul disperării în închisorile comuniste, foarte mulți au emigrat, foarte mulți și-au uitat limba și cultura”, spune Pambuccian.