Merge vorba câteodată prin târg: ce treabă avem noi orădenii cu Mica unire?!

Acelora care nu au sentimentul apartenenței la ceea ce Eminescu transmitea prin salutul „Sus Nația!” le amintim contextul în care s-a refăcut doar o parte din Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600! Apucăturile din trecut ale unora de a sfida și nesocotii munca și realizările înaintașilor, cum le numea A.D. Xenopol, înlătură cauzele înconjurătoare ale evenimentului în sine. Or se știe că după Sfânta Alianță, încheiată la Viena în 1815, cele trei Mari Puteri imperiale europene: habsburgică, țaristă și otomană, la care au aderat ulterior Franța, Anglia și Imperiul German, au hotărât „sprijin reciproc în caz de pericol”.

Și așa s-a întâmplat în întreag spațiul controlat de acestea și la 1848, 1856, 1878, 1884 etc. Este absolut necesar să subliniem faptul că în urma războaielor purtate de acestea și între Marile Puteri, Țările Române au trecut de o parte sau alta sub suzeranitatea învingătorilor (ca pradă de război a fost luată Basarabia în 1812 sau sudul acesteia în cunoscutele războaie ale Crimeei 1878, încorporată Transilvania în Austro-Ungaria la 1867). Această năpastă ce s-a abătut asupra românilor a fost adânc înrădăcinată în conștiința de neam ca semn suprem de solidaritate și, odată cu scurgerea timpului, a devenit o continuitate cu sfințenie așezată în sufletele românilor. Și acelora care mai ridică întrebarea pusă la început le putem da răspuns cum odinioară o făcea îndemnul Astrei către membrii și simpatizanții ei  de a lăsa la o parte orice interes privat, pentru exercitarea drepturilor politice după parola: Dumnezeu și dreptul nostru național! Și pentru aceasta era nevoie, mai întâi, de respect reciproc între români pentru a pretinde stimă și de la alții. O purtare jovială și amicală cu inimă și cuget este nimerită, dar până la drepturi naționale, căci și acum, ca și în trecutul Europei, „brânza-i pe bani”. Important este cum ne poziționăm față de un eveniment și interesul cui îl promovăm. Datele istorice ne arată că românii la 1774, prin Horea, Cloșca și Crișan, au cerut Libertate și Dreptate înaintea celor din Comuna din Paris, prin Tudor Vladimirescu au cerut reformarea statului feudal, înaintea revoluției franceze de la 1848, prin Cuza Vodă au făcut Unirea înaintea landurilor Germaniei, de la 1871 sub Busmark, și a țărilor ținute sub Sfântul Imperiul Roman de Apus și Habsburgi până la 1918. Prin urmare, Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur domn pământean a fost saltul uriaș spre împlinirea dorinței de reunire a tuturor românilor din 1918!

Pe 24 iunie 1867 Gazeta Transilvaniei aborda, printre alte articole mărunte, trei chestiuni extrem de importante pentru soarta românilor. Mai întâi fiind vorba despre poziția explicită și clar formulată de către mitropolitul Bisericii greco-catolice, Alexandru Sterca Suluțiu în chestiunea uniunii românilor cu ungurii - prin dualismul austro-ungar - și al răspunsului formulat de acesta: „numai moartea mă poate despărți de națiune!”. Apoi, a urmat interpelarea deputatului de Ceica, Alexandru Roman, adresată miniștrilor unguri și în fine epistola Principelui Cuza către Carol I pentru întoarcerea la moșia sa la Ruginoasa.

Aceste subiecte interne, dar și cele de peste Carpați țineau trează conștiința românilor ardeleni. Emisarul guvernamental, contele Péchy, avea a răspunde cu privire la respectarea în cadrele constituționale a drepturilor românilor, sens în care Asociația „Astra” chema pe toți membrii săi să pretindă recunoașterea drepturilor românilor „ca națiune perfect egală, ca cetățeni și patrioți leali, care prin nici o crimă, prin nici o vină nu se pot nedreptăți și respinge de la partea de drepturi politice naționale, ci i se cuvin după sarcinile ce le poartă. Niciodată nu are lipsă românul de mai mare franchețe în procedare decât acum, niciodată de mai mare concordie și unire în simțiri atât în cauza alegerii oficiale, cât și în exercitarea drepturilor constituționale de a-și reprezenta cu mândria română interesele națiunii sale”. Aceste îndemnuri rezultau din experiența anilor de confruntare, inclusiv armată, datorită poziției ungurilor de a decreta unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea lor. Împotriva punctului 12 s-a ridicat Avram Iancu cu tribunii săi.

Revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a urmărit evenimentele din Principatele Unite considerându-le chestiuni capitale ale nației întregi. Oful unui june român, își intitulase Iosif Vulcan articolul despre un tablou pe care îl avea schițat doar, la acea dată, tânărul pictor român D. Popescu, schiță transmisă de marele bărbat al națiunii române Vicențiu Babeș, tablou a cărui temă era inspirată din poezia lui Andrei Mureșanu: „Deșteaptă-te, române”, strofa: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Tabloul anunța respectul tânărului pictor față de înțelepciunea ierarhilor, conducători ai poporului spre adevărul care aținea calea fericirii naționale. Dând mâna, ierarhii păreau pătrunși de sfânta libertate, iar cei ce-i înconjurau parcă ziceau, prin jurământ, a fi pururi frați. Iar celălalt parcă îi zicea: „O mamă văduvită de la Mihai cel Mare pretinde de la fii și azi mână d-ajutor”. Și Iosif Vulcan descrie personajele tabloului, conform epistolei autorului, care însoțea schița. Respectiva scenă se reprezenta înaintea unui altar și din amândouă părțile se vedeau ieșind preoți și prunci îmbrăcați sărbătorește, după cuvintele: „Măreață-i serbarea, când frații d-un sânge, / Se leagă între sine prin viu jurământ,/A nu lăsa pradă, și nici a se 'nfrânge/ Mărirea străbună și dreptul cuvânt!”. Pictorul solicita sfatul, sugestiile și observațiile eventuale ale oricui în privința temei tabloului său. Într-un alt număr portretul său a fost publicat spre a fi cunoscut de publicul cititor al revistei.

În numărul 7 al Familiei, din 5/17 martie 1866, după prezentarea în pagina întâi a portretului lui Aloisiu Vlad, născut în 24 februarie 1822, în Abram, comitatul Bihor, bărbat provenit dintr-o veche familie nobiliară românească, care încă de la 1486 primise - de la Regele Ungariei Mathia I. :„fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad, - comunitatea Selișteană din Maramureș. În același număr apare știrea despre: „Fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, care a sosit în săptămâna trecută aici și a tras la hotelul «La Arena Angliei». Cu dânsul a mai fost doamna Elena, cei doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, doi servitori și două servitoare. Cuza e încă destul de tânăr, și pe fața-i zici că se vedeau urmele neplăcerilor din urmă. Doamna e o femeie foarte delicată. Aici n-au primit vizite și au plecat la Viena”. Despre decretul dat de locotenența domnească din România, având în vedere raportul ministrului Culturii C.A. Rosetti, Familia lui Isosif Vulcan opina cu privire la regulamentul pentru formarea „Societății literare române”, în articolul cu același nume, și despre desemnarea a 3 reprezentanți din România de dincolo de Milcov, 4 de dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș, 3 din Basarabia și 2 din Macedonia. Fără a contrazice o atare desemnare pentru prima ședință programată pentru 1 august 1866, Vulcan își expunea părerea cu privire la reprezentarea românilor din Austria, după „modesta noastră opinie, cel mai bine ne-ar putea reprezenta: din Transilvania filologul Timotei Cipariu, și celebrul publicist George Barițiu, amândoi cunoscuți de toată românimea”, din Ungaria profesorul Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu, din Oradea Mare, din Banat Simeon Mangiuca și Vicențiu Babeș. Din Bucovina, G. Hurmuzachi. Sublim va fi acel moment, sublinia Iosif Vulcan „când fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș. Glorioasă va fi ideea de care vor palpita inimile tuturor trimișilor noștri, ideea cea mai sfântă: înaintarea literaturii naționale care e tezaurul nostru comun, al tuturora. Clio va însemna cu litere neșterse numele bărbaților, care vor participa la ea”, încheia viziunea sa, ilustru gazetar, despre grandioasa zi ce va urma pentru literatura română.

Revista Familia cultiva, prin mijloace specifice ale literaturii și artei, mândria națională. La rubrica de noutăți, bunăoară, se publicau date despre tabloul național, pentru care se instituise un premiu. Astfel, cititorii erau asigurați că tabloul național va fi cât se poate de pompos și astfel să poată decora orice salon românesc. Ca mărime, urma „a reprezenta scena în care Alexandru I, domn al Moldovei primea coroana și mantia din mâna solilor împăratului Ioan Paleologlu”. (Va urma)