Carmen Pantiş: "Acesta este cel mai fascinant lucru, posibilitatea ca din moarte să poată fi dăruită viața."

Este deja cunoscută peste tot şi nu doar pentru munca depusă la Colegiul Medicilor, ci şi pentru performanţele în recoltarea de organe, acolo unde Oradea a ajuns să fie cel mai important centru din ţară. Şi totuşi, ce a determinat-o pe Cramen Pantiş să aleagă acest domeniu, care au fost primele cazuri la care a lucrat şi de ce se mişcă atât de greu plângerile de malpraxis făcute la Colegiul Medicilor?

Carmen Pantiş s-a născut în 1964, la Balc, în Bihor. S-a îndrăgostit de genetică şi a vrut să urmeze Facultatea de Biologie, dar a ajuns studentă la Universitatea de Medicina din Cluj, în 1982. Spune că a ales medicina pentru că a înţeles repede că meseria poate face diferenţa între viaţă şi moarte şi că pentru cei mai mulţi medicina este o a doua şansă la viaţă. La bază medic anestezist, după ce şi-a luat (în 2008) doctoratul în ştiinţe medicale, dr. Pantiş a studiat medicina de urgenţă şi s-a specializat în îngrijiri paliative, managementul serviciilor de specialitate şi apoi a făcut două cursuri de transplant, unul la Florenţa şi unul la Barcelona.    

 

Întrebare: Când şi cum aţi început munca în domeniul recoltării de organe?

Carmen Pantiş (CP): Am început în 1999 rezidenţiatul de anestezie şi terapie intensivă și am lucrat cu dr. Cristina Leși până în 2008. Șansa mea a fost această colaborare, deoarece dr. Leși fusese delegată de șeful secţiei, prof. Ladislau Szegedi, în 2005, să se ocupe în Clinica ATI a Spitalului Județean de Urgență Oradea, de identificarea și menținerea în condiții fiziologice a potențialilor donatori, pacienți în moarte cerebrală. Pentru mine era ceva nou, cu totul aparte.

În România, prima declarare a stării de moarte cerebrală s-a făcut la Bucureşti, în februarie 1997, de prof. dr. Dan Tulbure, şeful Clinicii ATI de la Fundeni, unde s-a efectuat şi prima recoltare de organe, de către o echipă coordonată de prof. dr. Irinel Popescu. În iunie, echipa anestezică coordonată de dr. Ioana Grinţescu a identificat şi menținut în condiții fiziologice un donator de la care s-a prelevat ficatul şi rinichii de către aceeaşi echipă coordonată de Irinel Popescu. În 2004 a apărut Legea 588 prin care s-a înființat Agenția Națională de Transplant (ANT), iar dr. Victor Zota a fost numit director executiv.

În 2006, când din nou se ridica problema implicării Spitalului Judeţean în Programul Național de Transplant, noi, la Oradea, parcă stăteam pe loc. Eu primisem la Spitalul Judeţean sarcina de a menține în condiții fiziologice un potențial donator. Diagnosticul de moarte cerebrală presupune întreruperea ireversibilă a funcțiilor respiratorie şi circulatorie, a tuturor funcțiilor SNC, inclusiv moartea trunchiului cerebral. Sarcina mea precisă a fost să identific pacienţii la care a survenit o leziune neurologică catastrofală, care a condus la moartea creierului şi ventilaţia mecanică a suplinit funcția respiratorie. În această situație ireversibilă, cordul funcționează. În lipsa unei bune coordonări a activității în clinică, se prelungește inutil suferința familiei şi i se refuză pacientului o moarte demnă.

Primele declarări de moarte cerebrală au fost extrem de dificile, deoarece nu aveam pe secție posibilitatea rapidă de a analiza gaze sanguine și nu aveam electroencefalograf portabil pentru examinarea EEG (examinare obligatorie pentru confirmarea stării de moarte cerebrală). În acel an s-au făcut mai multe încercări timide de implementare a programului de transplant, care nu au avut succes. Îmi aduc aminte de acele luni în care păream singura care crede în implementarea acestui program și în posibilitatea ca din moarte să dăruiești viață, ca din cea mai profundă nenorocire dintre toate să scoți lumina și speranța pentru cel aflat de mult timp pe lista de așteptare pentru transplant. Deși toți din jur păreau rezevați sau pesimiști, eu eram sigură că vom reuși.

Eram într-un spital în care majoritatea gândea: "Nu, aici nu se va putea face nimic niciodată, n-avem cum, pentru că nu avem un laborator performant, nu avem o echipă bună, nu suntem într-un program, nu avem experiență...".

În 2007 am participat la Tg. Mureș la Conferința DONORG, alături de colegi din Spania, Israel şi România, unde l-am cunoscut pe Victor Zota, primul coordonator de transplant din România. L-am invitat la Oradea. Întâlnirea a avut loc în decembrie 2007 şi, spre marea mea surpriză, au fost prezenți toți șefii de secție și invitații de la Direcţia de Sănătate Publică (DSP) Bihor, dr. Gheorghe Carp (actualul manager al Spitalului Jujdeţean), care m-a sprijinit enorm, și prof. Adrian Maghiar, medic primar chirurg, care dorea, încă din 2005, implementarea programului în Bihor. În unanimitate, Consiliul a decis unirea forțelor pentru implementarea programului, iar la finalul ședinței, dr. Hadrian Borcea, șeful SMURD Bihor, a propus numirea mea în calitate de coordonator de transplant în spital, pentru 2008. Poate așa se poate defini rețeta succesului de la Oradea: o excelentă colaborare între serviciile de urgență dintre Ambulanță, SMURD, UPU și Clinica de Terapie Intensivă, într-un sistem integrat.

Primul donator

Î: Când a avut loc prima prelevare de organe?

CP: În 2008, primul pacient fusese consultat în urgență de conf. dr. Dumitru Mohan, șeful Clinicii de neurochirurgie iar diagnosticul fusese clar: pacient în comă profundă, depășit neurochirurgical, reflexe de trunchi cerebral absente. Coordonarea activității de declarare a morții cerebrale a fost făcută cu sprijinul dr. Dan Luscalov, actualul director al ANT. O altă problemă era din nou laboratorul pentru efectuarea screeningului viral al donatorului și, țin minte, am fugit în oraș la un laborator privat cu probele de sânge. După efectuarea EEG la interval de 6 ore și examinarea clinică a pacientului, realizată de medicul primar ATI și de neurolog, a avut loc discuția cu mama și frații băiatului, purtată de dr. Luscalov, împreună cu mine. S-a primit acceptul și a fost unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea și a Secției de Terapie Intensivă din Oradea. Țin minte că toată lumea din secție era emoționată și toţi își ștergeau lacrimile pe la colţuri. Era o premieră absolută și un pas în față pentru activitatea medicală din Oradea, medici care nu se cunoscuseră înainte au operat împreună într-o echipă complexă unită de dorința ca prin perfecțiunea muncii lor să asigure calitate vieții recipientului, pacientul care primeşte organul. Cred că acesta este cel mai fascinant lucru, posibilitatea ca din moarte să poată fi dăruită viața. Darul vieții este lucrul care motivează sutele de mii de profesioniști din acest domeniu, din întreaga lume.

Î: Cum se situează România, raportată la celelalte ţări din lume, în domeniul transplantului? Suntem mult în urmă? Recuperăm?

CP: În Romania exista doar un centru de transplant hepatic la Fundeni, coordonat de prof. dr. Irinel Popescu, două centre de transplant renal, unul în Cluj (coordonat de prof. dr. Mihai Lucan) şi unul în Bucureşti (coordonat de prof. dr. Ionel Sinescu), plus un centru de transplant cardiac la Târgu Mureş (coordonat de conf. dr. Horaţiu Suciu). Nu este suficent, la o ţară cu 19 milioane de oameni. Şi totuşi, 2013 a fost un an important în medicina de transplant din România, pentru că au fost 132 de donatori în moarte cerebrală, familiile cărora au acceptat donarea de organe, comparativ cu 2012, an în care în Romania au fost doar 65 donatori în moarte cerebrală. Ceea ce merita subliniat este că, în 2012, din Oradea, au fost 21 de donatori în moarte cerebrală, aproape o treime din numărul de donatori în Romania, iar în 2013 au fost 29 de donatori. Suntem foarte, foarte departe de UE în ceea ce priveşte performanţa în medicina de transplant, dar există progrese în fiecare an. Aici merită subliniat rolul doctoriţei Mirela Busic din Croaţia şi a profesorului Francis Delmonico (preşedinte The Transpalnt Society Tts), care, împreună cu coordonatorul naţional de transplant - Victor Zota, au creat un cadrul legislativ modern pentru implementarea directivelor europene şi un program performant derulat prin Ministerul Sănătăţii (MS) şi ANT.

Graniţa dintre viaţă şi moarte se tranşează clar, în 45 de minute!

Î: Explicaţi, vă rog, care este diferenţa dintre moarte clinică şi moarte cerebrală şi de ce credeţi că se face mereu confuzie între cele două?

CP: Moartea clinică poate să apară foarte repede, în câteva secunde pacientul prezintă stop cardiorespirator din diferite motive (fibrilaţie ventriculară, tahicardie ventriculară, tamponadă cardiacă, pneumotorace în tensiune, hematom extradural în primele ore de la producere, acidoză metabolică, şoc hipovolemic, adică pierdere masivă sânge etc). În minutele de resuscitare continuă, conform protocoalelor foarte bine puse la punct, viaţa reală se poate întoarce în corpul pacientului sau poate să plece de tot. La moarte clinică, graniţa între viaţa şi moarte se delimitează clar, tranşant, în maxim 45 minute. Am avut pacienţi resuscitaţi, am avut pacienţi care ulterior au repetat stopul cardiac şi au murit sau au ieşit vindecaţi din spital, pe picioarele lor şi niciunul nu îşi aduce aminte de nimic, nici tunel, nici luminiţă, nici nimic. Cel mai cumplit e atunci când pacienţii rămân în stare vegetativă post resuscitare, e cumplit, sunt alimentaţi pe o sondă nazogastrică, respiră pe o canulă de traheostomie, urina iese doar prin sonda urinară şi zac în pat, nemişcaţi, cu ochii deschişi. Nu vorbesc, nu se întorc în pat, nu ştim cât aud, cât văd, dar ştim că sunt absenţi din lumea noastră. E o mare deosebire între moartea clinică şi moartea cerebrală, e imposibil să greşeşti, poţi greşi doar la o comparaţie între o comă profunda şi o stare de moarte cerebrală, dacă nu respecţi exact protocolul. În plus, România este o ţară foarte severă în ceea ce priveşte diagnosticarea stării de moarte cerebrală.

 

Î: Ce i-aţi răspunde unui cetăţean care v-ar spune că nu are încredere în recoltarea de organe pentru că cei de pe liste le primesc pe pile (mediatizatul caz Alexandru Arşinel), bani sau alte criterii?

CP: Nu cred că aş putea purta o astfel de conversaţie şi nu cred că e problema mea. Eu ştiu că e necesar ca în fiecare zi să îmi fac treaba cu maxim de conştiinciozitate şi profesionalism şi că este absolut necesar să ofer oportunitatea şi marele privilegiu de a dona organe de la fiecare familie a cărei ruda e în moarte cerebrală. Nu mă gândesc niciodată că tot efortul meu şi a echipei coordonate de mine face o muncă pentru pile, relaţii şi cunoştinţe. Refuz categoric să acccept aceste suspiciuni şi evident că niciodată, dar niciodată, decizia de a transplanta pe o persoană nu îmi aparţine.

Î: Dacă un membru al familiei dumneavoastră ar avea nevoie de un organ transplantat aţi putea să îl ajutaţi în detrimentul unor „străini" de pe liste? Au existat astfel de cazuri în familia dumneavoastră sau familiile medicilor pe care îi cunoaşteţi, din Bihor sau din ţară?

CP: Nu, nu aş putea să fac aşa ceva, decizia nu îmi aparţine. Nu cunosc astfel de cazuri.

Î: Cât de importantă este religia pentru decizia de a dona organe?

CP: Din experienţa mea de aproape şapte ani, consider că religia este extrem de importantă în educaţia familiei şi în atitudinea acesteia de a dona. În Japonia nu sunt donatori, evident, din cauza religiei, iar religia ebraică nu este de acord cu donarea de organe, dar este de acord cu transplantul, ceea ce reprezintă o situaţie extrem de egoistă. Dintre creştini, reformaţii acceptă cel mai uşor donarea de organe, sunt urmaţi de romano-catolici, greco-catolici, ortodocşi şi neoprotestanţi. O particularitate interesantă am constatat-o la Martorii lui Iehova, care nu acceptă transfuzia de sânge, dar sunt de acord cu donarea de organe. Am avut recent un donator în moarte cerebrală de religie budhistă, familia căruia a donat tot, în afară de inimă.

Î: A schimbat accidentul aviatic din Apuseni recoltarea de organe?

CP: Nu am simţit nicio modificare, în afara acelui val imens de simpatie pentru medicii şi pilotul supravieţuitor. Este remarcabil că, în sfârşit, dupa accidentul aviatic, la Clinica ATI a conf. dr. Ioana Grinţescu de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, s-a reînceput activitatea de identificare de donatori în moarte cerebrală. În rest, echipele de medici care ajung în Transilvania vin predominanat cu curse Tarom.

 

Tatăl meu a murit sub ochii mei, în urma unei erori medicale!

 

Î: Cum vedeţi proiectul noii Legi a Sănătăţii, atât din perspectiva de preşedinte al CM Bihor, cât şi din cea de şef al recoltării de organe pe Bihor.

CP: Este important ca toate programele de sănătate să se deruleze prin MS şi DSP, pentru ca toţi pacienţii în situaţii critice, cum sunt cei oncologici, cei cu infarct miocardic acut sau cu boli rare să beneficieze la maxim de banii alocaţi. Situaţia este similară şi pentru pacienţii aflaţi pe lista de aşteptare pentru transplant sau pentru cei transplantaţi.

 

Î: În domeniile în care activaţi (atât la conducerea CM Bihor, cât şi la Spitalul Judeţean) este importantă decizia politică?

CP: Da, politicul ne afectează în activitatea medicală, indiscutabil.  

 

Î: În Bihor sunt multe persoane nemulţumite de faptul că plângerile pentru malpraxis pe care le fac la CM sunt soluţionate cu întârziere şi rezultatele dau mereu dreptate medicilor? Cum vedeţi dumneavoastră situaţia?

CP: Sunt plângeri săptămânal la CM Bihor. Actuala Comisie de Disciplină, condusă de conf. dr. Gabriel Mihalache este una de un înalt profesionalism şi îi asigur pe toţi bihorenii că vom face maxim pentru ca toate plângerile lor să fie soluţionate în cel mai scurt timp posibil, cu maximă corectitudine. Mai ales că tatăl meu a murit, sub ochii mei, în urma unei erori medicale. A fost una dintre cele mai grele perioade din viaţa mea, pentru că mă simţeam vinovată şi răspunzătoare de viaţa tatalui meu, plecat prematur dintre noi.

 

Î: Ce planuri aveţi pe viitor, atât ca şef al CM Bihor, cât şi ca şef al Programului de transplant?

CP: Vreau să menţin Bihorul pe primul loc în programul de transplant, iar la CM Bihor să continuăm să milităm pentru ca imaginea despre medicii bihoreni să fie cea reală, să recâştigăm prestigiul şi demnitatea acestei profesii. Există în Oradea şi în Bihor specialişti de mare valoare şi proiecte importante, cu finanţare europeană, iniţiate de autorităţile locale, programe care au schimbat şi vor continua să schimbe tot ceea ce reprezintă medicina bihoreană, în cabinete medicale, policlinici, prespital, urgenţa şi spital. Pentru noi toţi, viitorul este în România, alături de familie şi de cei dragi. Le mulţumesc tuturor familiilor de bihoreni care au spus "DA" pentru donarea de organe şi care au salvat peste 500 de vieţi, în ultimii 6 ani.