Imediat după semnarea arbitrajului de la Viena pe 30 august 1940, prin care România pierdea pierdea 42.243 km2 cu o populaţie de 2.603.589 dintre care 1.304.898 români, 968.371 unguri şi 330.320 alte naţionalităţi (evrei, ţigani, germani, slovaci), autorităţile româneşti au transmis în teritoriu instrucţiuni clare reprezentanţilor statului. Pe 1 septembrie la Prefectura Bihor este primită o telegramă din partea Ministerului de Interne în care se cere ca evacuarea să fie călăuzită de ideea "ca unităţile administrative şi întreprinderile comunale rămase în teritoriile cedate să poată funcţiona şi mai departe ca şi până în prezent".

Telegrama menţiona că, în principiu, vor fi evacuate din teritoriile cedate numai "bunuri ce aparţin de stat, ţinut ori judeţ, precum şi valorile artistice, culturale şi de documentare istorică". Mobilierul primăriilor, prefecturilor, preturilor, poliţiei şi posturilor de jandarmi va rămâne pe loc. A fost evacuată arhiva secretă de la jandarmerie şi poliţie, toate hărţile geografice, graficile şi "orice studii care ne interesează pe noi, românii, ca element etnic". Au fost evacuate "bibliotecile, muzeele ce aparţin comunelor, judeţului, ţinutului sau statului şi numai piesele rare şi care ne privesc direct pe noi ca popor dominant în Ardeal". Evacuarea autorităţilor, funcţionarilor şi bunurilor din teritoriile cedate Ungariei s-a făcut prin punctele de îmbarcare Marghita, Săcueni şi Oradea în zilele de 2, 3, 4 şi 5 septembrie. Pentru Marghita a fost nevoie de 24 de vagoane, pentru Săcueni - 26, iar pentru Oradea - 200

Se dezlănţuie teroarea
Pe măsură ce autorităţile româneşti se retrăgeau, în teritoriul cedat intrau trupele ungureşti, care împreună cu elemente maghiare locale au început prigoana împotriva românilor, îndeosebi membrilor de vază ai comunităţilor, funcţionari, notari, învăţători, preoţi, în genere asupra intelectualităţii. Cazul notarului Adrian Gherlan din Oşorhei, unde avea casă şi o moşie, este relevant. "În ziua de vineri, după masă - declara notarul la Beiuş pe 10 septembrie 1940 - intrând armata maghiară în comuna Oşorhei, populaţia maghiară în frunte cu preotul reformat Fodor Josif şi Szilagyi Emeric, fost primar, au chemat şi au încartiruit în casa şi curtea mea o trupă maghiară, o baterie de artilerie. Soldaţii maghiari, îndemnaţi de populaţia civilă maghiară, mi-au spart casa, magaziile şi m-a prădat, distrugând şi cărând tot ce am avut. Eu cu soţia şi cei doi copii m-am refugiat la Oradea, adăpostindu-mă la cumnatul meu, dr. Mangra Dumitru. Sâmbătă, 7 septembrie, agenţi secreţi l-au arestat şi depus pe dr. Mangra Dumitru la închisoarea tribunalului şi nimic nu se mai ştie de dânsul.
Noul pretor al plăşii Centrale la unguri fiind numit dr. Kenez, fost secretar de plasă în Ceica, aflând de la Chiş Gheorghe, secretar de plasă menţinut de unguri, unde stau în Oradea, a trimis un plutonier din armata maghiară ca să mă ducă la pretură. Eu am refuzat, spunând plutonierului că nu doresc să ocup nici un serviciu, dorind să rămân agricultor pe moşia mea. După aceasta, cam la o oră a venit o patrulă cu soldaţi ca să mă aresteze. Eu am fugit şi m-am ascuns, iar luni noaptea (9 septembrie) am trecut prin pădurea comunei Cheriu în comuna Sântelec, deoarece am fost informat că pe primarul Cristea Florian din Oşorhei l-au ucis în bătăi şi de asemenea şi pe fratele său Cristea Ioan, iar pe măcelarul Cristea Pavel, tot din Oşorhei, l-au prădat, ducându-i tot ce au găsit avere mişcătoare şi l-au căutat să-l prindă, dar numitul de asemenea s-a refugiat în România", după cum reproduce istoricul Ion Zainea în cartea "Economie şi societate în Bihor (de la Marea Unire la Dictatul de la Viena)".
O parte din declaraţiile făcute atunci sunt păstrate la Arhivele Naţionale filiala Bihor. Printre refugiaţi se regăsesc, alături de români din Bihor, Sălaj sau Cluj, şi etnici nemţi. Emil Gintner din Oradea a relatat autorităţilor româneşti din Beiuş că a fost bătut crunt de gardienii închisorii din Oradea Halasz Istvan şi Bella Mihaly, întrucât "deşi german, a vorbit pe româneşte cu deţinuţii români". În urma bătăilor a avut mai multe coaste rupte şi i-au fost zdrobite degetele de la picioare cu patul armei. El a mai povestit cum gardianul Szabo Iosif "a bătut cu sabia pe Savu Dumitrescu şi Vasile Serafim".
Ioan Lăzău din Şuncuiuş declară că în satul său românii sunt bătuţi sistematic şi înfometaţi, fiindu-le luate toate resursele de hrană şi îndemnaţi de unguri să plece în România dacă vor să mai trăiască. În aceeaşi notă se înscrie declaraţia lui Gheorghe Tătar din Bratca sau a lui Gheorghe Răpcean din Bratca: românii sunt bătuţi şi umiliţi, au fost concediaţi şi li s-a pus interdicţie de muncă, înfometaţi. În localităţile amintite, martorii au relatat că cel puţin trei femei singure au murit de foame.
Maria Pintea din Medieşul Aurit (Satu Mare) arată "cum a fost chinuit şi omorât în sept. 1940 românul Gheorghe Petriceanu de către Boros Zoltan şi patru soldaţi horthyşti." Irina Haidu Varava din Camăr (Sălaj) povestea autorităţilor din Beiuş că soţul său a fost împuşcat după ce a fost pus să-şi sape singur groapa în comuna Zăuan, alături de Dumitru Bobotan, Ioan Puşcaş şi Teodor Pintea.
Atrocităţile au continuat în toată perioada ocupaţiei horthyste, declaraţia dată de Maria Cărăşdan din Gepiu fiind edificatoare. Ea relatează cum oamenii din sat l-au găsit pe localnicul "Petre Pelii, mort în drum, cu ochii scoşi şi tăiat pe obraz de către grănicerii unguri din Bicaci."

Statul român a instituit plata unor drepturi pentru cei care au fost nevoiţi să se refugieze din teritoriile cedate sub ameninţare în anul 1940. Astfel, în "Registrele Refugiaţilor" întocmite începând cu 1940 la Beiuş erau trecuţi 12.774 capi de familie, în ordinea în care se prezentau la Prefectură. După datele existente în arhiva Marelui Stat Major al Armatei Române, în ianuarie 1943 la centrul din Beiuş figurau ca refugiate 32.780 de persoane. Conform datelor furnizate de Casa de Pensii, astăzi beneficiază de drepturi băneşti 10.669 de beneficiari. Dintre aceştia, titulari sunt 8.384 de persoane şi 2.285 urmaşi soţi supravieţuitori. Pentru fiecare an petrecut în refugiu statul român acordă 100 de lei, sumă fixă.
Daniel MAN

CASETA
Un bilanţ tragic
În mai 1941 Serviciul de Informaţii al Consiliului de Miniştri din România a prezentat o sinteză a atrocităţilor maghiare săvârşite între 1a IX-a 1940 - 14 a V-a 1941, astfel: omoruri şi asasinate au fost 991, din care cele mai multe (436) în judeţul Slaj; schingiuiri - 771, dintre care cele mai multe (210) în judeţul Cluj; bătăi - 3373, dintre care cele mai multe (690) în judeţul Bihor; arestări - 13.369, dintre care cele mai multe (5.258) în judeţul Cluj; profanări - 117, dintre care cele mai multe (23) în judeţul Trei Scaune; devastări în masă - 96, dintre care cele mai multe (22) în judeţul Sălaj; devastări răzleţe - 405, dintre care cele mai multe (143) în judeţul Treiu Scaune. Totalul atrocităţilor a fost de 19.040, dintre care cele mai multe (6256) au fost în judeţul Cluj. Din cauza terorii şi a atrocităţilor săvârşite de unguri, o mare parte a românilor s-a refugiat sau a fost expulzată în România, în perioada 1 septembrie - 31 decembrie 1940, după cum urmează: refugiaţi - 109.532, dintre care cei mai mulţi (35.268) au fost din judeţul Cluj; expulzaţi - 11.657, dintre care cei mai mulţi (5.555), din judeţul Bihor. Total 121.489, dintre care 36.164 au fost din judeţul Cluj. În intervalul 1 ianuarie - 1 mai 1941 refugierile şi expulzările au fost mai reduse, dar destule ca împreună cu cele din anul 1940 să dea o cifră totală de 150.000 de suflete.
Silviu ORHA (fost refugiat)