În mai 1944 începea drumul evreilor bihoreni spre necunoscut. Un drum fără întoarcere, pentru majoritatea dintre ei. Din parcul Rhedey au început să pornească primele garnituri, încărcate cu evrei, în condiții umilitoare, greu de imaginat, cu atât mai mult de suportat.

Destinația nu era lacul Balaton, așa cum au fost lăsați să creadă de către autorități, pentru a nu provoca panică în rândul lor, și pentru a-i putea controla mai ușor, ci lagărele naziste, adevărate fabrici ale morții.

La 25 mai 1944 a început evacuarea „ghetoului mare”, în care au fost închiși evreii din Oradea. Ghetoul era delimitat spre nord de actualul Parc 1 Decembrie și, în prelungire, de strada General Traian Moșoiu, la vest de str. Avram Iancu, la sud de strada Sucevei, iar la est de Piața Cetate. Evreii din Oradea și din împrejurimi au fost deportați la Auschwitz în 10 transporturi.

„Trenurile morții” au pornit din Oradea în intervalul 23 mai 1944, când s-a început evacuarea ghetoului în care fuseseră închiși evreii bihoreni. Era situat lângă depozitul de cherestea „Mezei”, unde au fost închiși în jur de 3.000 de evrei proveniți din comunitățile din împrejurimile orașului. Ultimul transport a fost expediat la 5 iunie 1944. Zilnic se îndreptau spre lagărele de concentrare, în cele mai umilitoare condiții, câte 2.500-3.000 de evrei. Evacuarea evreilor din „ghetoul mare” s-a făcut prin strada Sucevei, în parcul Rhedey (actual parc Nicolae Bălcescu), unde au fost înghesuite câte 70-80 de persoane în vagoane pentru transportul vitelor. După o călătorie de patru zile în vagoane zăvorâte, nemâncaţi, fără apă, lipsiţi de minimele condiţii de igienă, evreii orădeni au fost predaţi nemților din Kosice, şi duşi mai departe în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau.

 

„Decalog însângerat”

În cartea „Decalog însângerat”, Tereza Mozes ilustrează momentele terifiante ale deportării: „Pe drum, în fața și în coada grupurilor, mergeau jandarmi voioși și vorbăreți, cu pene de cocoș la chipiu. Țineu morțiș să păstrăm numărul de șaptezeci, chiar dacă asta însemna ca unele familii să fie despărțite. (…) În vagoanele gândite pentru douăzeci de cai sau patruzeci de oameni erau înghesuiți câte șaptezeci. (…) Încotro mergea trenul nostru? Unde eram duși? (…) Poate că din pricina marii noastre dureri nici nu ne era foame, sufeream însă cumplit de o sete amplificată, pe lângă lipsa apei, de deshidratarea corpurilor noastre scăldate în sudoare și de lipsa de aer. (…) Am înțeles că basmul cu orașul de pe celălalt mal al Dunării – care ni s-ar fi părut deja o soluție acceptabilă – se destrămase”.

 

Éva Heyman şi micul ei jurnal

Éva Heyman consemnează în binecunoscutul ei jurnal momentele cutremurătoare care au cuprins comunitatea evreiască. Pe 29 mai 1944, Éva scria următoarele rânduri, convinsă fiind de soarta fatidică care îi aștepta: „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârşeşte. Au împărţit ghetoul pe sectoare şi ne duc pe toţi”. Jurnalul Évei se încheie cu descrierea zilei de 30 mai 1944: „Pe cei din primul sector i-au dus ieri. (...) Ştim deja că la doi oameni se admite un rucsac. În el nu se poate pune nimic altceva decât un singur schimb de lenjerie, fără lenjerie de pat. De mâncare se zice că e voie să luăm cu noi. Dar cine mai are aşa ceva? (...) Micul meu Jurnal, toţi spun că vom rămâne în Ungaria, că pe toţi evreii din ţară îi adună undeva, lângă Balaton şi acolo vom munci, dar eu nu cred. Trebuie să fie groaznic în vagon; şi acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toţi spun că ne deportează. Acest cuvânt nu l-am mai auzit, iar acum şi Ági îi spune lui nenea Béla: dragul meu, nu înţelegi, pe noi ne deportează! În faţa casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedey, căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraş – zice bunicul. Parcă mult îi pasă oraşului de noi! Dacă arienii n-ar fi vrut să se întâmple aceste lucruri, ar fi putut opri şi ghetoizarea, dar ei mai mult s-au bucurat. Şi nici acum nu le pasă ce fac cu noi! Jandarmul ăsta din faţa casei căruia nenea Béla îi zice jandarm prietenos, pentru că niciodată nu ţipă la noi şi nici pe femei nu le tutuieşte, a intrat azi în curte şi ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhédey este de nesuportat. Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon şi la atâţia oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Şi mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula aceasta oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înţelege pe evreii aştia. N-au plâns nici măcar copiii; toţi se mişcau ca nişte somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriţi, fără să scoată un cuvânt. Jandarmul prietenos n-a dormit toată noaptea, deşi, altădată, cum punea capul pe pernă adormea, zicea el. Tabloul a fost atât de înfiorător – a povestit mai departe – că nici el n-a putut să doarmă, deşi, el, oricum, este totuşi jandarm! Acum mama şi nenea Béla îşi şoptesc (…) vom rămâne aici într-un spital pentru cei cu tifos exantematic; vom declara, se pare, că nenea Béla este bolnav de tifos. Asta e posibil, pentru că el a avut boala aceasta şi în Ucraina. Ce pot să ştiu eu; nu mă mai bazez pe nimic. Mă gândesc întruna la Marta şi mi-e teamă că şi nouă ni se va întâmpla acelaşi lucru, degeaba spun toţi că pe noi nu ne duc în Polonia, ci la Balaton. Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc. Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska”.

 

Memorialul deportaţilor

Datele deportării din Oradea au fost: 23 mai 1944 (3.110 persoane), 25 mai 1944 (3.148 persoane), 28 mai 1944 (3.227 persoane), 29 mai 1944 (3.166 persoane), 30 mai 1944 (3.187 persoane), 31 mai 1944 (3.073 persoane), 1 iunie 1944 (3.059 persoane), 3 iunie 1944 (2.972 persoane), 5 iunie 1944 (2.527 persoane). Un ultim tren cu evrei din Oradea a trecut prin gara din Košice la 27 iunie 1944 (2.819 persoane).
În memoria celor aproximativ 30.000 de evrei orădeni deportați  la Auschwitz-Birkenau în mai-iunie 1944 și pentru a nu uita această pagină tristă a orașului nostru, Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea dorește să lanseze acțiunea „Marșul Memoriei”, care presupune parcurgerea următorului traseu: Memorialul Deportaților (de lângă Sinagoga Ortodoxă, situată pe strada Mihai Viteazul nr. 1, la Memorialul Eva Heyman, Parcul Nicolae Bălcescu.

În contextul riscului de răspândire a infecției cu Coronavirus SARS-CoV-2, anul acesta nu se va putea participa. În viitor, când situația va permite, această acțiune se va organiza, cu scopul de a aminti societății infamia deportării evreilor orădeni și să reafirme fundamentele coexistenței pașnice dintre diferite popoare și credințe.

Muzeograf Diana IANCU