Se împlinesc 160 de ani de la adunarea preoţească din satul Sarcău, lângă Marghita, în care, la 12 iunie 1848, a fost adoptată Proclamaţia, prin care se cerea ca românii să formeze la Oradea o adunare naţională, în care să-şi prezinte programul de înfăptuit în revoluţia ce zguduia atunci Imperiul habsburgic şi toată Europa.

Cine ajunge azi în satul Sarcău, pitulat pe o buză de deal în dreapta drumului de la Oradea la Marghita, va vedea cu surpriză dincolo de gardul bisericii, în partea stângă, o cruce de marmură de Moneasa, striată şi cioplită în stil de baroc popular, pe care va putea citi o frumoasă inscripţie funerară cu litere latine, în ortografie etimologizantă, care eternizează memoria preotului greco-catolic Ioan MUNTEANU (1808-1860). Acesta este scriitorul şi revoluţionarul de numele şi activitatea căruia se leagă Proclamaţia de la Sarcău, despre care suntem motivaţi să spunem că a fost cel mai progresist şi energic document, produs în Bihor în acele evenimente învolburate, când se iveau şi începeau să-şi facă drum aici ideile de libertate, frăţietate şi egală îndreptăţire, puse în mişcare de revoluţia de la Paris, în primăvara acelui an furtunos. Drumul ideilor de la Paris la Sarcău a trecut pe la Blaj, unde la 15 mai a avut loc adunarea mare a românilor, care au decis drumul propriu în revoluţie, după ce s-au lămurit că drumul împreună cu revoluţia maghiară nu mai era posibil, căci aceasta fusese confiscată de către nobilimea conservatoare. Preotul Ioan MUNTEANU din Sarcău este cel care face legătura, el împreună cu preotul Ioan POPDAN din satul alăturat Sărsâg au mers cu căruţa la Blaj, călătorind timp de o săptămână, prin Cluj, de unde au adus în Bihor spiritul Blajului şi au acţionat în consecinţă.
După întoarcerea lor acasă, cum se anunţaseră alegeri pentru noua Dietă a Ungariei, Ioan MUNTEANU a dorit cu fermitate ca românii să-şi pună acolo reprezentanţi, pentru a le proteja identitatea şi a le apăra interesele. De aceea trece la organizare, formulează şi tipăreşte la Oradea textul unei Proclamaţii, în care îmbină luciditatea ideilor cu patosul emoţiilor, chemând poporul român la o adunare de trei zile în Oradea. Difuzează tirajul de cincizeci de exemplare la protopopi şi preoţi, cerându-le să mobilizeze poporul, aşa cum a văzut că a făcut Aron PUMNUL, prin Proclamaţia, cu care a convocat adunarea da le Blaj din 15 mai. Apoi acţionează în oraşul Marghita în zilele de 24-26 iunie, pentru alegerea unui deputat român în Dieta de la Pesta. Numai că aici nu era Blajul. În Bihor, ca mereu, grupurile conservatoare, care se opuneau ideilor liberale ale epocii, erau încă la putere, oportunismul era la el acasă. Aşa, că până la urmă preotul Ioan MUNTEANU este arestat, este dus în faţa tribunalului de sânge din Oradea, unde-l aştepta condamnarea la moarte şi execuţia imediată. În ultimul moment este salvat de către Episcopul său, Vasile Erdely, care-l ia de pe treptele tribunalului şi îşi asumă că-l va pedepsi el pe preotul său. În noaptea de 12/13 decembrie 1848 Ioan Munteanu este escortat la Sarcău de o trupă de soldaţi călări, acolo în plânsete predă biserica şi familia la judele Beltechi Ioan şi la curatorul Iuhas Ioan, după care a fost dus în noapte, mult timp nu s-a ştiut nimic despre el. Pedeapsa de fapt a fost ca să meargă preot de tabără în armata de adunătură a generalului polonez Bem şi să umble cu aceasta prin Transilvania, asistând cu neputinţă la terorismul insurgenţilor faţă de populaţia românească. Fuge în cele din urmă de la Bem şi după opt luni revine acasă, la Sarcău, în august 1849.
Viaţa şi faptele acestui om sunt vrednice de memoria nestinsă a posterităţii, precum George BARIŢIU în 1861 spunea despre el: „Numai fatalităţile suferite de el în anii 1848-49 pot revărsa o lumină clară asupra iubirii sale de naţiune. Bărbatul acesta a fost o raritate în soliditatea şi constanţa sa de a apăra interesele naţionale româneşti cu orice preţ şi din acest punct de vedere merită a fi căutate scrierile lui şi publicate". Chipul său elegant şi hotărât s-a păstrat în tabloul depus la pinacoteca veche a Liceului Samuil Vulcan din Beiuş, dar a dispărut de acolo la distrugerile de biblioteci din anii cincizeci ai veacului trecut. Rămâne, însă, pilduitoare puterea sa, cu care a creat opere şi fapte eterne, între care Proclamaţia de la Sarcău din 12 iunie 1848 străluceşte ca un document nepieritor în istoria noastră, probând superb influenţa de acţiune şi transferul de idei de la Paris la Sarcău.