Mica statuie a Evei Heyman din Parcul Nicolae Bălcescu, un monument delicat din Oradea, devine periodic ţinta unor glume proaste. Din pură ignoranţă şi fără niciun gram de spirit civic, autorii îmbracă statuia în haine, îi pun pe cap coroane mortuare sau crengi rupte în braţe şi pe soclu.

Cât de nesimţit poate fi acel cineva care i-a pus pe cap statuii o coroană funerară depusă cu ceva vreme în urmă lângă monument?! Alt trecător, poate impresionat de povestea fetiţei deporate în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, i-a învârtit statuii un fular la gât, altcineva i-a tras pe umeri o bluză ponosită. Respectul faţă de un monument nu se măsoară însă în astfel de gesturi, cinstirea memoriei Evei Heyman înseamnă protejarea statuii şi a perimetrului ce o înconjoară într-o strictă curăţenie, o floare lăsată la monument arată că cineva s-a gândit la destinul ei tragic şi că nu este uitată. Repetarea unor astfel de „glume proaste” demonstrează că mulţi dintre orădeni, fie ei tineri sau maturi, nu cunosc istoria oraşului, nu au habar că în Oradea a existat un ghetou, că o treime din locuitorii oraşului au pierit în anul 1944. Instituţia ce trebuie să asigure protecţia monumentului este municipalitatea orădeană, care ar trebui să monteze de urgenţă în apropiere camere de supraveghere, pentru a-i identifica şi trage la răspundere pe acei ignoranţi şi lipsiţi de imaginaţie ce împietează monumentul delicat, unic în România.

Statuia din Parcul Bălcescu o înfăţişează în mărime naturală pe Eva Heyman, fata ucisă la 13 ani, care a lăsat în urma ei un jurnal. Timp de trei ani Asociaţia Tikvah, a cărei preşedintă este Mariana-Emilia Teszler, a lucrat la realizarea acestui memorial dedicat copiilor şi adolescenţilor evrei din Oradea şi Bihor, care au fost ucişi în Holocaust. Statuia a fost realizată cu sprijinul donatorilor privaţi, iar sculptorul Flor Kent (Marea Britanie) a realizat pro bono mulajul, monumentul fiind inaugurat în data de 15 octombrie 2015.

Eva Heyman este autoarea unui jurnal în care sunt consemnate întâmplări de un tragism extraordinar din ghetoul orădean, în primăvara şi vara anului 1944, cu puţin timp înaintea deportării evreilor din Oradea. Eva Heyman s-a născut pe 13 februarie 1931 la Oradea, părinţii ei fiind farmacişti. Eva îşi începe jurnalul chiar de ziua ei, pe data de 13 februarie 1944. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit, duminică, 91 de ani.

 

Responsabilităţi legale

Legea nr.120/2006 a monumentelor de for public prevede la articolul 10 următoarele:

(1) Autorităţile administraţiei publice au obligaţia să asigure protejarea şi punerea în valoare a monumentelor de for public aflate în administrarea lor.

(2) Distrugerea sau degradarea monumentelor de for public se sancţionează potrivit prevederilor Codului penal.

 

Statuia evocă inocență și neajutorare

„De ce simt unii concitadini de-ai noștri nevoia să reacționeze straniu față de statuia care o reprezintă pe Eva Heyman? Să-i pună fulare, turbane de flori, ori s-o îmbrace etc. De ce nu o lasă în pace, așa cum se procedează cu orice monument în lumea aceasta? Vorbim de acte de profanare antisemită? De simple glume de prost gust?

De regulă statuile care reprezintă personaje istorice sau artistice au o prestanță. Vezi, de pildă, statuia Regelui Ferdinand, ori cea a lui Aurel Lazăr. Involuntar simți o distanță față de ele, simți că poate nu te poți ridica la nivelul acelor oameni. Totodată, asemenea monumente sunt de obicei amplasate în locuri publice care impun seriozitate.

Spre deosebire de ele statuia Evei Heyman îți evocă imediat inocență și neajutorare Un copil (o fetiță) singur de care nu are grijă nimeni”, afirmă psihologul Radu Bonta.

„De statuia lui Mihai Viteazul, ori de cea actuală a Regelui Ferdinand nu ți se face să te apropii. E «prea departe» de tine, poate îți trezește o ușoară teamă, spre deosebire de monumentul micului copil care nu se află în piața centrală a orașului, ci într-un spațiu de o oarecare intimitate și ludicitate: Parcul Copiilor Bălcescu. Automat te simți mai aproape și poate chiar complice cu micul copil, care are însă în spate o dramă cumplită: Eva a fost deportată la Auschwitz. Nu cred așadar că în spatele șicanărilor monumentului se află acte reprobabile antisemite. Cel mult niște glume inconștiente, dublate de niște carențe educaționale. Majoritatea habar nu au cine a fost Eva Heyman, ceea ce este trist...”, conchide psihologul.

 

Frânturi din jurnal

„Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri”, astfel începe Eva jurnalul ei pe data de 13 februarie 1944. Jurnalul a înregistrat atmosfera amenințătoare din acele zile, apoi ocuparea Ungariei de către Germania și schimbarea guvernului de la Budapesta în mijlocul lunii martie. În Oradea se instalează violența și teroarea, în aprilie începe confiscarea proprietăţilor evreilor. Evei îi este confiscată bicicleta roșie la care ținea mult, dar se consolează, gândindu-se că familia și-a păstrat totuși lucrul cel mai valoros, viața.

Pe 1 mai povestește despre pregătirile dinaintea mutării forțate în ghetoul din Oradea: „Am început cu toții să împachetăm, dar numai obiecte și numai atât cât a citit Agi (mama sa - n.r.), pe pancarte, că este admis. Știu că nu este un vis și totuși nu pot crede că e adevărat. Putem lua și lenjerie de pat, dar, neștiind când vor veni să ne ducă, această lenjerie n-o putem împacheta. [...] Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost așa de frică!”

Pe 10 mai, la cinci zile după mutarea în ghetou, consemnează: „Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil orice, mereu mai rău și chiar mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici înainte nu vom avea. Pe teritoriul ghetoului, la început, puteam merge unul la altul, acum nu mai avem voie să părăsim casa… Agi spune mereu că nu regretă nimic, numai să ne lase în viață. Noaptea, Micul meu Jurnal, am visat-o pe Juszti (guvernanta - n.r.), iar dimineața m-am trezit plângând.”

Pe 17 şi 18 mai povesteste în amănunt despre torturarea evreilor în fabrica de bere Dreher, precum le auzise povestite de adulți în timp ce stătea în pat fără să poată adormi. Penultima consemnare este pe data de 29 mai: „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți.”

Pe 30 mai scrie ultimele rânduri, în care povestește despre trenurile cu deportați: „Trebuie să fie groaznic în vagon; și acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toți spun că ne deportează.” (...) „În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedely (actualul Parc N. Bălcescu – n.r.), căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș – zice bunicul.”

„Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca!

Jandarmul a spus că nu-i poate înțelege pe evreii ăștia. N-au plâns nici măcar copiii; toți se mișcau ca niște somnambuli; parcă nici nu mai trăiau. S-au urcat în vagoane împietriți, fără să scoată un cuvânt.”

Eva încheie apoi jurnalul: „Deși eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.”

Bucătăreasa Mariska ajunge în ghetou pentru a le aduce mâncare şi primește pe ascuns jurnalul Evei pe care îl păstrează în siguranță până după război. Eva a murit în lagărul de exterminare de la Auschwitz pe data de 17 octombrie 1944.

 

Victimele inocente ale barbariei umane

"Mi s-au adus la cunoștință informații despre o realitate pe care aș cataloga-o cel puțin ciudată, dacă nu gravă, legată de statuia victimelor copii ai Holocaustului, din Parcul Bălcescu, ridicată prin eforturile Asociației non-profit Tikvah. S-a constatat că, în repetate rânduri, persoane necunoscute au așezat pe statuie obiecte (haine sau jucării) sau au pus pe capul statuii coroane, gest condamnabil, care nu se cuvine a fi făcut. Desigur, preferăm să credem că e vorba de ignoranță sau de vreun teribilism, ceea ce explică și această intervenție, cu scop educativ. Amintirea copiilor evrei victime ale Holocaustului, printre care s-a numărat și Eva Heyman (după imaginea căreia e concepută statuia, dar nu este vorba despre ea, ci și despre ea!), poate și trebuie cinstită prin depuneri de coroane, buchete de flori, mesaje de solidaritate, eventual lumânări, la anumite date, cum ar fi, de exemplu: o dată de la sfârșitul lunii mai, când a fost deportată din oraș pe calea ferată, sau cea de 17 octombrie, atunci când Josef Mengele, „doctorul morții” de la Auschwitz-Birkenau a selectat-o pentru a fi gazată, sau Ziua internațională de comemorare a Holocaustului. Că o facem atunci sau cu altă ocazie și, mai ales, în modul adecvat, ține de educația și respectul pe care trebuie să le avem și manifestăm cu toții, față de o asemenea tragedie umană. Coroanele, florile pot fi depuse pe soclu sau sub acesta, nicidecum în altă parte!

Repet, demersul acesta are un scop educativ, trebuie să știm că e vorba de victimele inocente ale barbariei umane. Ele trebuie respectate de noi toți!

Cetățenii Oradiei trebuie să-și cunoască istoria locală, să-i respecte pe martirii săi, în acest caz pe evreii orădeni, deportați în mai-iunie 1944 la Auschwitz-Birkenau. Tragedia aceasta a fost nu numai una evreiească, ci a fost una universală, ei au fost în primul rând niște oameni, ca și noi! Trebuie să învățăm ceva din evenimentele istorice, ca să nu le mai repetăm niciodată! Nu e un slogan, ci un adevăr elementar.

Mi-aș dori ca, în viitor, să nu se mai producă asemenea comportamente condamnabile! Cred, de asemenea, că și profesorii de istorie de la liceele orădene - unii dintre ei, spre lauda lor, foarte activi în acest sens - trebuie să se implice în transmiterea cunoștințelor despre tragedia Holocaustului mai mult decât au făcut-o până acum. Dar, până la urmă, educația nu o face numai școala, ci și familia, cea mai importantă instituție din societate...", transmite prof. univ. dr. Antonio Faur, directorul Centrului de Cercetare a Istoriei Evreilor „Eva Heyman”, Universitatea din Oradea. 

Galerie foto: 14 dec.2021, 8 feb.2022, 30 oct.2018.