Chiar şi dimensiunile aparatului de fotografiat vorbesc de la sine: când Eva Heyman este fericită, când este sărbătorită cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de l3 ani, aparatul de fotografiat este vechi, monumental, are mari dimensiuni, este montat pe trepied, fiind mai greu.

Când soarta ei se schimbă în rău, când aparatul cel mare este confiscat de jandarmii cu pene de cocoş la pălărie, Eva Heyman nu renunţă la visul ei de a deveni ziaristă şi recurge la un aparat mai mic, aproape subversiv, aparat  procurat cu bani mulţi şi cu multă greutate de către tatăl ei vitreg, Bela Heyman,  pentru împlinirea destinului dramatic de fotoreporter pe vreme de război, aducându-ne aminte de opera Reportaj cu ştreangul de gât al jurnalistului ceh Julius Fucik (1903- 1943), executat de nazişti şi acum erou naţional al Cehoslovaciei.

 

Din Jurnal: „19 martie 1944. Micul meu Jurnal… nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră. Au intrat nemţii!...”

Eva Heyman este conştientă că va fi deportată (dar de cuvântul deportare aude pentru prima oară numai în ghetoul  orădean!), astfel că îşi încredinţează Jurnalul ei femeii de serviciu Marişka, iar aparatul de fotografiat cu imaginile asasinului Iosef  Mengele îl aruncă în mijlocul publicului, spre a fi salvat de un spectator, care începe să facă şi el poze demascatoare acestui nazist supranumit îngerul morţii.

Eva Heyman este mândră că trăieşte în frumoasa sa Oradie, comparată cu o mică Vienă, cu o Oradie medievală vestită prin care trecea cândva Meridianul Zero, şi de unde se împărţea lumea în două, într-un oraş în care bunicul său Racz Rezso era preşedintele farmaciştilor şi care era prieten cu marele poet maghiar Ady Endre din care recită cu patos următoarele versuri, definitorii pentru inocenta eroină:  Foc sfânt şi pur dacă-mi străbate versul/ Alături să străbatem universul;/ Murind, am zice: În haznaua vieţii/ Doar noi am fost ca roua dimineţii… (Mireasa mea).

În fapt, noutatea piesei scrise de Paşcu Balaci constă în aceea că Eva Heyman poartă un dialog direct şi incitant cu publicul, dar şi cu adresări dese, făcute atât Jurnalului ei intim, cât şi aparatului ei de fotografiat, depozitar de amintiri dragi şi prieten drag  care nu minte niciodată. Este un caz de înviere a unor obiecte neînsufleţite, a unui Jurnal, bloc-notes credincios şi a unui aparat de fotografiat care povesteşte pentru prezent şi viitor cu acurateţea luminii (foto- lumină, graphos- scriere), pentru ca mereu să fie implinit dictonul latin: Historia lux veritatis est (Istoria este lumina adevărului).

Numai că în piesă această lumină este întunecată de noaptea nazistă care coboară şi peste Oradea şi căreia Eva Heyman i se opune cântând Marseieza, imnul revoluţiei franceze, cel mai cunoscut imn al libertăţii europene, alături de Oda bucuriei. Eva Heyman, în piesa lui Paşcu Balaci, nu este o înfrântă, o fatalistă demnă de plâns, nu este o fetiţă doborâtă de durere, ci este o adevărată luptătoare. Rezistă în faţa veştii că mama sa nu va fi prezentă pentru prima oară la ziua sa de naştere (l3 februarie), luptă fizic cu jandarmii care îi confiscă bicicleta roşie, radioul, aparatul de fotografiat, maşina de cusut, telefonul, aspiratorul, aparatul electric de prăjit, maşina de scris, covoarele vechi, argintăria, oglinda veneţiană, lănţişorul de aur, geanta de piele etc, luptă mai apoi în ghetoul orădean cu disperarea care i-a cuprins pe toţi.  Apoi pe peronul gării din Auschwitz, unde se făcea trierea şi se trasa graniţa între Viaţă şi Moarte, trece cu curaj în partea dreaptă, a Vieţii, în partea celor care se vor duce la muncă şi nu la exterminare, iar în finalul piesei duce ultima sa luptă cu însuşi  temutul înger al morţii Josef Mengele…

Totuşi, din cauza vârstei lor apropiate, a destinului lor şi originii lor comune, autorul o consideră pe Eva Heyman o variantă orădeană a vestitei Anna Frank din Olanda, a cărui sălaş este vizitat de circa un milion de turişti pe an. Nu ar fi rău, spunem noi, să facem o cât mai mare publicitate Evei Heyman din Oradea, pentru ca turiştii străini să vadă nu numai locurile unde au fost cele două ghetouri orădene, ci şi frumoasa statuie a eroinei realizată de sculptoriţa britanică Flor Kent cu sprijinul dat de Asociaţia Tikvah din Oradea şi dezvelită în parcul Bălcescu a capitalei Bihorului, în toamna anului 2015!

În aceste condiţii, ca fost dascăl de humaniores litterae, nu pot decât să felicit public conducerea Colegiului Naţional Samuil Vulcan din Beiuş pentru alegerea prezentării piesei de teatru despre luptătoarea adolescentă Eva Heyman în cadrul programului „Lumea mea depinde de noi”. Dacă nu mai dorim să se repete atrocităţile trecutului, trebuie să stăm de strajă şi să luăm mare aminte de ce se întâmplă la noi în ţară, în Europa şi în lume! Mulţi din elevii beiuşeni prezenţi la manifestare au avut ocazia, prin grija doamnei prof. Ojică Elena, să viziteze chiar lagărul în care a pierit Eva Heyman, astfel că prezentarea piesei de teatru de către subsemnatul, în prezenţa fostului meu elev, autorul  Paşcu Balaci, a fost şi mai binevenită, a fost o împletire a  amintirilor despre acest lagăr şi despre viaţa frântă a unei fetiţe evreice din Oradea şi al cărei dramatism trebuie să rămână veşnic în inimile noastre.

Personajele piesei sunt puţine: Eva Heyman, protagonista care începe piesa cu efectuarea unei fotografii la vârsta de 13 ani şi năprasnica luptă dusă cu Iosef Mengele, celălalt personaj care apare doar la finalul piesei, doi jandarmi unguri cu pene de cocoş la pălărie care confiscă bunurile familiei. Noutatea piesei constă în faptul că volens-nolens, Publicul spectator este un alt personaj care participă la întreaga intrigă a piesei, atât prin spectatorul invitat să facă o poză Evei Heyman şi care prinde din zbor micul aparat de fotografiat pentru a continua să fotografieze pe marele asasin al evreilor, dar şi prin ceilalţi spectatori, care fotografiază cu telefoanele mobile lupta finală între Eva Heyman şi Iosef Mengele, punctul culminant al dramei scrise de Paşcu Balaci.

Ca şi în cazul altor  piese de teatru ale lui Paşcu Balaci, remarcăm şi aici compoziţia circulară, rotundă a piesei, prima scenă surprinde pe Eva Heyman cu aparatul său mare vechi, de fotografiat, iar în ultima scenă o vedem tot pe Eva Heyman, de data asta cu un aparat de fotografiat mai mic, pe care l-a ascuns în lagărul Auschwitz-  Birkenau şi cu ajutorul căruia face fotografii asasinului, pentru condamnarea sa în faţa instanţei Posterităţii. Chiar dacă actriţa care s-ar încumeta să joace rolul eroinei, de la început până la sfârşit în această piesă şi ar întâmpina unele greutăţi, similare  cu cele din interpretarea rolului Iona din piesa omonimă a lui Marin Sorescu, pentru regizor, opinez că munca ar fi mai uşoară pentru că autorul a realizat o lucrare eminamente spectaculară, dramatică, cu indicaţii precise, piesa părând scrisă parcă de un regizor, nu de un dramaturg.

Aşadar, ca întotdeauna când prezint o lucrare literară sau ştiinţifică, închei cu îndemnul: Citeşte, te rog, această carte ca să te bucuri de maxima latină: Lectori benevolo salutem! (Bunului cititor îi urez sănătate!)