De azi încolo, Dumitru Fărcaș se așază în rândul marilor legende ale muzicii mondiale care încep cu Pan, zeul antic al Greciei, protectorul turmelor și păstorilor, care cânta dintr-un buchet de fluiere, numit nai, se continuă cu Fluierașul fermecat din Hamelin pe care îl urma cu sufletele vrăjite toată suflarea omenească a unui oraș, cu prințul Tarmino - stăpânul unui flaut fermecat, căruia Mozart i-a dedicat o operă și ea nemuritoare etc. Această minune au hotărât-o Ursitoarele care au grăit pentru el printr-o ceată de fluierași vestiți în patru zări, care nu erau alții decât bunicul, tatăl și cei doi frați mai mari ai săi.

Pentru că el, glanetașul născut în Groșii Băii Mari, într-un 12 de mai, acum opt decenii și mai bine, va ajunge: unde norii-și țin popasul, în lăcaș de mărgărint, șade Domnul cu Sâmpertu, la o masă de argint și  va cânta pentru vecie, cum se cântă-n sat la noi, când se tânguie ciobanul după turma lui de oi...  Blând zâmbiv-a Milostivul, iar din geana lui de-argint, lacrimi or cădea-n adâncul norilor de mărgărint...

Șirul legendelor despre el și taragotul lui mai mult decât divin, ar putea continua cu fapta unui hoț de-al nostru, care auzind din ziare că instrumentul Mitrului este cu totul și cu totul de aur, l-a furat din cabina unui teatru, după un concert extraordinar. Toată țara a fost cutremurată de veste, gândindu-se că taragotul va pieri în neant asemeni tezaurului național străvechi – cloșca cu puii de aur... Dar minune, peste câteva zile  hoțul i-a adus taragotul acasă, spăşit și plângând! Mitru, cu bunătatea lui proverbială, l-a iertat și nici astăzi nu i s-a aflat numele nefericitului făptaș.

Fie-mi iertat faptul că am construit acest moment al marii trecerii „în satul de dincolo” a prietenului nostru Dumitru Fărcaș, dar niciodată n-am auzit sunând mai profund și mai tragic melodia: „De ce m-ați dus de lângă voi...De ce m-ați dus de-acasă” ca într-o seară în care în concert, acest uriaș interpret și înțelept suflet al neamului românesc, oficia pe un fundal orchestral mesajul poetului pătimirii noastre și din când în când, pe ritornela el rostea cu durere ancestrală versurile poemului lui Octavian Goga: Să fi rămas fecior la plug... Să fi rămas la coasă...

Să ne plecăm ușor genunchii, spre veșnicia lui...