Îmi place să admir natura, considerând-o parte din Creaţie, nu doar ca decor pentru activităţile umane, ci şi rezervă de resurse pentru nevoile noastre zilnice.

Dragostea faţă de natură s-a născut odată cu mine acolo, lângă pădure, în satul Dumuslău, unde şi părinţii mei aveau o grădină frumoasă. Instinctul grădinăritului, pasiunea pentru această îndeletnicire nu mi-au dat tihnă nici la Oradea, unde mă mutasem prin anii ‘60. Nu aveam în proprietate niciun metru pătrat de teren pentru grădină, deşi locuiam la casă. Am înfiinţat însă multe grădini de legume, pe terenuri virane, pe unde apucam şi pe unde vedeam pământ nelucrat, pe malul Crișului Repede, pe malul pârâului Peţa din Oradea. Împreună cu prieteni şi rude apropiate, printre care Ioan Milaş, Ştefan Cadar, Emilian Cadar şi alții, defrişam câte o bucată de pământ, îl desţeleneam, îl săpam cu cazmaua, îl nivelam, îl împrejmuiam, într-un cuvânt îl pregăteam pentru grădină şi, când totul era gata, au venit autorităţile şi mi-au demolat totul. După 1989, un gând, o dorinţă m-a preocupat: să fac și eu ceea ce am văzut la vecinii noştri unguri, adică să înființez o micro-fermă de creştere a animalelor. M-am pensionat, am cumpărat o căsuţă cu teren la ţară. Am construit un grajd, coteţe pentru porci şi păsări. Am cumpărat vaci de rasă pentru lapte, purcei și păsări pentru îngrăşat. Sursa de furajare era piaţa şi păşunea comunală. Producţiile erau bune, 20 de litri de lapte pe zi de la o vacă. Porcii erau frumoşi, la 100-120 kg/buc. Dar la ce bun aceste producţii dacă nu aveam piaţă de desfacere pentru produse? Fabrica de lapte din acea vreme prin centrele de preluare îşi bătea joc de producători cu preţuri de mizerie. Plimbam laptele în bidoane de 20 l la piaţă și de la piaţă acasă până când laptele se acidula şi nu mai era bun decât pentru porci. Cu porcii graşi umblam la toate abatoarele particulare şi de stat până scădeau în greutate. Trebuia să ai „pile” ca să poţi vinde porci graşi la preţuri slabe. Asta era situaţia în anii 1993-1997, lucram mult, cheltuiam mult și profitul zero, motiv pentru care am lichidat porcii, am vândut vacile şi afacerea s-a terminat. Aşa se întâmplă când nu te ajută nimeni, când statul nu se implică cu nimic. Pe lângă zootehnie, în cei cinci ani cât am stat în satul Colonia Gepiu, m-am ocupat şi de grădinărit, pasiunea mea de o viaţă. Am făcut acolo în acel sat bihorean, în acel „colţ de rai” cum îi spuneam noi - o grădină frumoasă. Am plantat acolo în jur de 30 de pomi fructiferi din toate speciile. Via cu struguri de masă și pentru vin erau o frumuseţe. Toate locurile din România sunt frumoase, dar, pentru mine, grădina din acea vreme, din satul Colonia Gepiu, poziţia ei pe harta comunei, a fost cea mai frumoasă şi regret după ea. Am ajuns prin străinătăţi, unde am trăit şapte ani. Şi aici, gândul tot la grădinărit mi-a fost. Pământul în statul în care sunt stabiliţi copiii mei are o culoare roşiatică, este cam sărăcăcios, parcă ar fi bauxită de Dobrești. Dar prin stăruinţă omenească şi putere dumnezeiască şi acest pământ poate fi amiliorat pentru a deveni roditor. Proverbul spune că nu este pământ rău ci numai lucrător nepriceput. La casa copiilor (Statul Georgia, SUA) am înfiinţat o frumoasă grădină de legume, ba chiar și o livadă cu pomi fructiferi. În primăvara anului 2006 am plantat în grădina cea de departe a lui Ionel peste 200 fire de roșii, 300 fire de ardei gras roşu, am însămânţat două straturi mari cu morcovi, un strat cu pătrunjel, un strat cu păstrănac, 10 cuiburi de dovlecei, 10 cuiburi de castraveţi. Nu a lipsit porumbul pentru fiert, pepenii verzi, pepenii galbeni, precum şi alte legume necesare în bucătăria românească. A fost muncă, am avut producţii bune, însă, ce e mai important, am avut satisfacţia unei munci împlinite.

Mă simt bine şi aici, la Rontău, unde trăiesc în prezent, reconfortat și odihnit parcă, după o zi de muncă lângă plăntuţele mele. Este fermecător, odihnitor, te simţi plăcut impresionat să vezi cu ochii tăi cum acele plăntuţe, firave la început, cresc, înfloresc și dau roade. Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător decât a te vedea lângă un pom sădit cu mâna ta și care, peste puțin timp, este încărcat de fructe, frumoase, gustoase şi hrănitoare?       

Ionel CADAR