Stănculescu ne-a precizat să aterizăm în curtea cazărmii din Târgovişte, vizavi de gară. Deasupra oraşului, generalul a scos pe uşă o eşarfă galbenă, în semn de recunoaştere pentru ca artileria antiaeriana să nu deschidă foc asupra noastră.

După ce am aterizat  iar pasagerii au coborât din elicopter, a venit la mine un căpitan din acea unitate şi mi-a zis: "Bine că aţi venit să-i duceţi de aici!" Pe cine să ducem?, am intrebat eu mirat. "Cum pe cine? Pe soţii Ceauşescu!" mi-a răspuns ofiţerul. Cazarma era înţesată de tunuri antiaeriene, tancuri, TAB-uri, aruncătoare de grenade, sute de militari în tranşee, pe maşini, pe după arbori, pe acoperişuri. Jos, tuburi de cartuşe trase, mii, zeci de mii de tuburi. Am deschis gura să-i mai zic ceva căpitanului, dar cred că-mi înghiţisem limba, fiindcă din mine nu mai ieşea niciun sunet. Gândeam în sinea mea: "Cum să-i ducem iar la Bucureşti, când am văzut câte victime au fost până atunci şi câte elicoptere doborâte?" M-am retras într-un colţ, am scos din buzunarul de la piept o poză în care erau soţia şi cei doi copii, m-am uitat mult timp cu ochii înlăcrimaţi la ei, i-am sărutat pe rând şi m-am rugat bunului Dumnezeu pentru a nu fi doborât la întoarcere la Bucureşti. După câteva minute, a apărut un TAB  lângă clădire şi din el au coborat Nicolae si Elena Ceauşescu, care arătau foarte schimbaţi si îmbătrâniţi, faţă de cum erau atunci când zburam cu ei în diferite misiuni: vizite în oraşe din ţară sau la vânătoare. După proces, care a durat aproximativ o oră şi 45 minute, am văzut când au ieşit din clădire Nicolae Ceauşescu, iar în urma lui, Elena Ceauşescu, legaţi cu mâinile la spate şi încadraţi, fiecare, de câte doi subofiţeri paraşutişti înarmaţi. Eu eram la 25 de metri de acel imobil, lângă elicopter şi am auzit cum Ceauşescu a început să strige: "Trăiască România socialistă!", "Trăiască România Liberă şi Independentă!", "Moarte trădătorilor", în timp ce erau duşi spre locul execuţiei, acesta fiind latura mică a acelei clădiri în formă de L. Se auzea şi vocea Elenei Ceauşescu, dar nu am înţeles ce spunea, fiind acoperită de glasul soţului ei. Am văzut cum subofiţerii care-i încadrau i-au pus cu spatele la zid, s-au retras la 5-7 metri şi au început să tragă în ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat. El a căzut pe spate cu genunchii îndoiţi, iar ea într-o parte. Imediat acel loc s-a înroşit de sângele care curgea din ei. După ce s-au oprit împuşcăturile, doctorul militar pe care-l transportasem noi s-a deplasat la faţa locului, a constatat moartea lor, iar apoi militari în termen i-au învelit pe fiecare în câte o foaie de cort şi i-au urcat în elicopter. Dupa aceea au urcat generalul Stănculescu, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, colonelul Gică Popa (judecătorul), membrii plutonului de execuţie şi am decolat. În zbor, Stănculescu ne-a precizat să aterizăm pe stadionul Ghencea din Bucureşti. Până la aterizare, în elicopter era o linişte înfricoşătoare, parcă eram la priveghi şi mă aşteptam din clipă în clipă să fim doborâţi de la sol de teroriştii despre care eram intoxicaţi că împânzesc zona, având în vedere persoanele pe care le transportam şi trupurile inerte ale soţilor Ceauşescu. Mă gândeam că în acea zi Sfântă, când omenirea ar fi trebuit să se bucure de naşterea Domnului Iisus Hristos, mie mi-a fost dat să asist la moartea soţilor Ceauşescu şi să transport cadavrele lor la Bucureşti. Atunci am realizat, încă o dată, cât este de mică măreţia pe pământ. Altădată zburam cu ei şi lumea era la picioarele lor, iar acum sunt împuşcaţi ca nişte câini. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, L-am rugat să fie cu mine şi cu toţi românii, să-mi dea puterea să trec cu bine peste acele momente infernale, pe care nu-mi inchipuisem că o să le trăiesc, iar poporului meu să-i dea înţelepciunea de a acţiona în sensul restabilirii liniştii şi păcii în ţară. În zbor, generalul a venit în cabina piloţilor, a încercat să ne îmbărbăteze şi ne-a zis să nu spunem nimănui despre evenimentele din acea zi. Se observa pe faţa lui că era marcat de cele întâmplate, dar cel mai agitat părea a fi Gică Popa, care s-a şi sinucis după câteva săptămâni. La Bucureşti am aterizat tot pe locul de unde decolasem de dimineaţă. Aveam impresia că de atunci se scursese un secol întreg şi că eu îmbătrânisem subit. Îmbătrânisem, dar nu murisem. Pasagerii au coborât. Au apărut un TAB şi un ARO. S-au urcat toţi, iar generalul ne-a spus să rămânem pe loc, fiindcă va veni cineva să ridice coletele (cadavrele) în maximum 30 de minute. Timpul a trecut, dar nu a venit nimeni, în schimb, dinspre unitatea militară începuse să se tragă. La fel şi de la blocurile din apropiere. Ne bântuiau gânduri negre. Eram, fireşte, martori incomozi şi poate, au hotărât să ne elimine şi pe noi? Ce era de făcut?! Ca să destind atmosfera tensionată în care ne găseam, i-am intrebat pe colegi: La voi morţii se îngroapă cu popă? Sigur că da, în Bihor nu?, îmi răspunde unul. La noi, popa rămâne afară, i-am zis eu. Noi suntem cu un picior în groapă şi vă arde de glume, îmi zice altul, cu-n uşor zâmbet pe faţă. Adevărul e că noi am crezut că Gelu Voican Voiculescu o să ne împuşte şi pe noi ca să nu mai rămână în viaţă martori oculari ai execuţiei şi ai transportului.

Comandor Alexandru POPA