În luna aprilie 1942, un număr de 60 de profesori universitari din Bucureşti, Iaşi şi Cluj au prezentat un "Memoriu de protest" împotriva războiului, cerând mareşalului Antonescu ieşirea imediată din "Axă" şi trecerea la "Alianţa" anglo-americano-sovietică, deoarece au asigurarea că "guvernul sovietic, de comun acord cu guvernele Marii Britanii şi SUA, nu înţelege să distrugă statul român şi nici să modifice regimul social al ţării, fiind, totodată, hotărât să realizeze unitatea noastră naţională, sprijinind reluarea Ardealului". Cât de naivi şi cât de creduli au fost acei profesori universitari, intelectualitatea română, în general?!

 

Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinţă acest lucru, deoarece încă la Conferinţa de la Teheran (noiembrie 1943), "Aliaţii" şi-au împărţit lumea, englezii şi americanii cedând sovieticilor toată Europa de răsărit, începând de la Oder sau chiar de la Elba. Unele documente istorice ne arată că încă de atunci Winston Churchill îi scria lui Stalin pe o bucată de hârtie ca să nu mai fie nevoie de cuvinte: România 90% pentru URSS şi 10% pentru Anglia şi SUA, Grecia 90% - pentru Anglia şi 10% pentru URSS, Iugoslavia - 50% - 50%, Ungaria 50% - 50%, Bulgaria 75% - URSS, 25% - Anglia şi SUA.

De asemenea, când Ion Antonescu s-a adresat generalului Wilson, comandantul trupelor aliate din bazinul Mediteranei de Est, ca de la militar la militar, acesta i-a răspuns: "Ia contact cu guvernul sovietic, iar trupele române de pe front să primească ordin să capituleze în mâna ruşilor ceea ce l-a înverşunat şi mai tare pe mareşal care nu accepta sub nicio formă că bolşevismul ar putea pătrunde şi în România, fiind un duşman de moarte al acestuia, ceea ce, de fapt, i-a şi cauzat sfârşitul tragic şi nedrept pentru un asemenea patriot.

 

 

La 20 iunie 1944 se constituie

 

Blocul Naţional Democrat, compus din PNŢ, PNL, PSD şi P. Comunist, semnându-se o "Declaraţie comună" care prevedea: încheierea imediată a armistiţiului cu "Aliaţii", ieşirea României din Axă şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, înlăturarea regimului de dictatură a lui Ion Antonescu şi înlocuirea acestuia cu un regim constituţional, democratic. Asumându-şi rolul determinant în realizarea celor de mai sus, comuniştii au impus o soluţie radicală de "salvare a ţării rapid, cu riscuri şi pierderi minime", ceea ce însemna, de fapt, arestarea lui Ion Antonescu cât mai repede cu putinţă şi constituirea imediată a unui "guvern de largă concentrare democratică".

Condiţiile arministiţiului erau deja cunoscute la 12 aprilie 1944, când reprezentantul Uniunii Sovietice, Novikov, le comunica lui Antonescu şi Maniu: ruperea relaţiilor cu Germania şi participarea la război alături de aliaţi, restabilirea graniţelor sovietio-române existente la sfârşitul lunii iunie 1940, achitarea despăgubirilor de război către Uniunea Sovietică, predarea tuturor prizonierilor de război aflaţi pe teritoriul României; garantarea liberei treceri a trupelor sovietice şi aliate pe teritoriul României, consimţirea de către guvernul sovietic asupra anulării clauzei cuprinse în Arbitrajul de la Viena privind Transilvania. Conducătorii partidelor istorice, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în speranţa că până la urmă Antonescu va semna armistiţiul cu sovieticii, continuă să tergiverseze lucrurile şi astfel scapă de povara formării unui givern. Comuniştii, sătui de tergiversările partidelor istorice, profitând şi de opoziţa favorabilă a regelui se gândesc să dea acestora un ultimatum după care să treacă singuri la acţiune.

 

Casa regală, care era mai hotărâtă

 

decât conducătorii partidelor politice să-l detroneze pe Antonescu, îşi dă seama că acest lucru nu se va putea realiza decât cu ajutorul comuniştilor, duşmani de moarte ai mareşalului şi ai hitleriştilor, iar aceştia au ştiut să profite din plin de susţinea casei regale, astfel încât actul insurecţiei să fie anunţat printr-un mesaj regal, adică printr-o "Proclamaţie", citită de regele Mihai la radio, având în vedere că cel puţin simbolic regele era comandantul suprem al armatei, iar acest lucru putea constitui un argument în plus şi sigur, atât pentru popor, cât şi pentru străinătate în ceea ce priveşte voinţa de schimbare a unei stări de lucruri în România, fără să mai vorbim de efectul psihologic asupra populaţiei şi a armatei care începea să recurgă la nesupunere şi dezertări în masă de pe front. Deşi partidul comunist era considerat de rege partenerul cel mai consecvent şi mai ferm, aceasta nu l-a împiedicat pe Mihai I să ceară o declaraţie în legătură cu poziţia faţă de monarhie în prezent şi în viitor, la care conducerea partidului comunist a răspuns: "PCR este şi rămâne un partid republican, dar pentru scoaterea României din condiţiile înrobirii faţă de axa Roma-Berlin şi încheierea războiului antisovietic, înţelege să colaboreze cu monarhia".

Teama că Ion Antonescu îşi va pune în aplicare planul său strategic de a ţine în loc înaintarea sovieticilor, cu preţul distrugerii ţării, îl determină pe generalul Sănătescu să-i sugereze regelui "arestarea imediată a mareşalului, deoarece strategia lui este foarte periculoasă", ceea ce îl impulsionează pe rege de a cere comuniştilor să grăbească "acţiunea" de arestare a guvernului Antonescu, conform înţelegerii cu casa regală. Din aceste considerente se insistă tot mai mult pe aducerea lui Antonescu la palat cu orice preţ, chiar înainte de data de 26 august, stabilită anterior. De teamă că nici generalul Sănătescu şi nici Maniu şi Brătianu nu vor fi de acord cu devansarea "acţiunii" pentru ziua de 23 august, regele îi contactează, pe ascuns, pe comunişti, care răspund: "Azi! Nu trebuie pierdută ocazia!".

 

 

În interiorul palatului se stabileşte

 

"scenariul" după care se va proceda şi anume: după ce-l vor asculta pe Ion Antonescu şi-l vor întreba ce are de gând să facă, regele se va contrazice cu el, făcându-se în aşa fel încât să se ajungă la un schimb de replici mai tari şi, atunci, punând capăt dialogului, regele să spună că "nu este de acord cu punctul de vedere al mareşalului, fapt pentru care îl demite", după care va intra garda condusă de maiorul Dumitrescu şi-i va aresta pe Antoneşti, care vor fi închişi, provizoriu, în fosta cameră de timbre a lui Carol al II-lea, o încăpere fără aerisiere, căptuşită cu foi de oţel şi în care se putea intra numai conoscând cifrul încuietorii.

La ora 17.02, maiorul Dumitrescu raportează executarea ordinului, în timp ce regele se duce să semneze documentele, pregătite din timp, pentru numirea noului guvern, pe drum spunându-i lui Sănătescu: "E singura soluţie, vei fi preşedintele Consiliului de Ministri". Cuprins de grele remuşcări, Sănătescu se gândeşte că îndată ce va fi posibil să-l pună pe Ion Antonescu într-un avion şi să-l trimită la Ankara, unde nu va mai putea fi periculos, dar nici în pericol. În acest timp, Ion Antonescu era ridicat din camera de detenţie de către locotenentul Ceauşu (alias Emin Bodnăraş) şi dus la sediul Partidului Comunist din Vatra Luminoasă, de unde este dat pe mâna sovieticilor până în anul 1946, când este "judecat" şi împuşcat împreună cu Mihai Antonescu şi alţi membri ai guvernului.

 

Bucureştenii nu ştiau nimic

 

din toate cele întâmplate la 23 august 1944. Au aflat la ora 22.12 a zilei de 23 august 1944, când undele radio transmitea vocea înregistrată a regelui Mihai I, dând citire "Proclamaţiei". Ceea ce a urmat se ştie: la 6 martie 1945 se formează guvernul Petru Groza, care uitând de promisiunile făcute regelui şi partidelor istorice începe prigoana împotriva tuturor conducătorilor şi membrilor acestora, trimiţându-i în cele mai grele temniţe, iar după doi ani şi câteva luni îl exilează şi pe colaboratorul principal al comuniştilor, regele Mihai I.

La fel şi-au încălcat promisiunea şi sovieticii care, cu aprobarea tacită a anglo-americanilor, ne-au luat sub "aripa lor ocrotitoare" timp de 45 de ani şi ne-au "modelat după chipul şi asemănarea lor", fără a putea măcar cârti sub cizma tătucului Stalin, care i-a înlăturat fără cruţare pe toţi cei ce au încercat să nu i se supună.

Indecizia partidelor istorice şi tărăgănarea înlăturării de la conducere a lui Ion Antonescu la momentul oportun, adică imediat după ce s-a ajuns la concluzia că alianţa cu Hitler nu este în favoarea României, au dus la un deznodământ tragic pentru mulţi oameni politici ai vremii, pentru Ion Antonescu şi guvernul său, pentru întreg poporul român, care putea să aibă o altă soartă.

În schimb, regele Mihai I şi familia regală, cu o parte din camarila sa, au fost exilaţi, iar la întoarcerea în ţară, după 1990, li s-a asigurat un "trai regesc".

 

Încercând să aştern pe hârtie o altă variantă (posibilă) a desfăşurării evenimentelor premergătoare actului de la 23 august 1944, precum şi a modalităţii în care s-a procedat la înlăturarea de la conducerea ţării a lui Ion Antonescu, las cititorilor posibilitatea şi dreptul de a judeca singuri şi de a trage concluziile pe care le consideră necesare în legătură cu aceste evenimente, precum şi dacă la 23 august 1944 a avut loc, aşa cum s-a susţinut până acum, o insurecţie armată sau doar o "mare arestare".