SUA îl au pe Obama, Europa are statul bunăstării. Pot ele oare colabora pentru a reduce spaimele oamenilor? se întreabă expertul francez în geopolitică şi politică internaţională, Dominique Moisi, în paginile cotidianului britanic The Guardian.

În prezent, în timp ce în SUA există mai multă speranţă colectivă şi mai multă teamă la nivel individual, în Europa situaţia stă invers. Motivul acestui contrast este simplu: SUA îl au pe Obama, în timp ce Europa are statul bunăstării.
Beneficiind de un nou preşedinte, o întruchipare a reîntoarcerii speranţei, care inspiră şi reasigură în acelaşi timp, americanii au început să spere că punctul maxim al crizei economice se află în spatele lor. Ceea ce la începutul acestei primăveri nu era mai mult decât un „sâmbure de speranţă" s-a transformat acum într-o tendinţă mai serioasă şi mai pozitivă. Animaţi în mod colectiv de o combinaţie de optimism natural şi de naţionalism profund, americanii şi-au făcut din sloganul de companie al preşedintelui „da, putem!", propriul slogan.
Prin contrast, atunci când situaţiile personale ale multor americani sunt examinate prin ochii europenilor, individualismul extrem ce constituie o parte esenţială a optimismului american se transformă într-un scandal social.
Într-o societate americană care „trăieşte pentru a munci", unde locul de muncă este o parte esenţială a identităţii unei persoane, pierderea locului de muncă este cu mult mai gravă decât într-o cultură unde lumea „munceşte pentru a trăi" aşa cum se întâmplă în Europa. Din acest motiv, perspectiva americană asupra pensionării este extrem de revelatoare: americanii se tem de ea.
În Europa, notează Moisi, există, în mod evident, mai puţină speranţă colectivă şi mai puţină teamă individuală. Probabil pentru că sunt mai bătrâne şi mai cinice, societăţile europene par a se complace într-o „posomorâre colectivă" din care au dificultăţi să iasă, un exemplu al acestui comportament ursuz fiind prezenţa scăzută la vot la ultimele alegeri pentru Parlamentul European.
În mod evident, nu este nici posibil, nici dezirabil să îl clonăm pe Obama în fiecare dintre cele 27 de state membre ale UE. Cu toate acestea, răspunsul la întrebarea ce trebuie făcut pentru a reduce deficitul de speranţă care afectează Europa azi este departe de a fi evident. Europa, crede Moisi, suferă de lipsa liderilor care pot vorbi în numele său, de lipsa ambiţiei, dar, mai presus de toate, de un deficit de identitate, în condiţiile în care nimeni nu mai ştie azi ce înseamnă să fii european.

Formulată în aceşti termeni, provocarea pe care o întâmpină Europa pare mai mare decât cea americană. Cu toate acestea, este departe de a fi clar dacă Statelor Unite le vor fi mai uşor să îşi reformeze sistemul de sănătate şi pe cel al asigurărilor sociale decât îi va fi Europei să le inspire cetăţenilor ei un sentiment colectiv al speranţei. În realitate, Europa şi America ar trebui să reprezinte o sursă de inspiraţie reciprocă, ce ar reduce din consecinţele inegalităţii, într-o parte, şi ar readuce speranţa, în cealaltă parte.