Se împlinesc 74 de ani de la momentul pierderii de către România a unei părţi importante din Transilvania în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Conform recensământului din 1930, în Transilvania de Nord, aşa cum a devenit cunoscută partea cedată, românii erau în număr de 1.176.800, maghiarii - 912.500, germanii - 68.800, evreii - 138.800, alţii -  96.800. Teritoriul cedat Ungariei horthiste măsura 43.492 km². Asta după ce, iniţial, se ceruseră din partea Budapestei aproape 70.000 km².

Vremurile erau potrivnice, războiul al II-lea mondial era în plină desfăşurare, iar oamenii erau supuşi vremurilor. Aşa se face că românii ardeleni au avut enorm de suferit de pe urma acestui fapt. Deciziile politice şi militare au ignorat OMUL, tocmai cel pe care în mod paradoxal pretind politicienii în primul rând că îl slujesc. OMUL a fost ultimul care a contat în faţa acestui tăvălug revendicativ maghiar susţinut consecvent şi oportunist atunci de Germania nazistă şi Italia fascistă, aşa cum se întâmplă, de altfel, în cea mai mare parte a situaţiilor limită. Nu a contat faptul că mii de victime civile româneşti au urmat acestui demers al Budapestei, nu a contat criteriul democratic, nu a contat bunul simţ, nu a contat nimic. Trebuiau satisfăcute minţile înfierbântate ale unora care simt în permanenţă nevoia de întoarcere în timp, încurcând sensurile istoriei. În mod firesc, atunci când este lăsată în pace, istoria nu face paşi înapoi. Nu se întâmplă întotdeauna aşa însă şi, periodic, în urma unor intervenţii umane nefaste, istoria face paşi înapoi. Aşa s-a întâmplat, de altfel, şi după 30 august 1940. Tragediile umane de la Ip, Trăznea, Marca, Moisei, Sărmaş etc. stau mărturie din acest punct de vedere. S-a ajuns la realităţile de la finele anilor '30 ai secolului trecut şi la imensele suferinţe umane din anii războiului mondial ca urmare a "conciliatorismului" de care s-a dat dovadă în faţa pretenţiilor şi exceselor unor state revizioniste din Europa, Germania, Italia, Ungaria, în primul rand, şi a faptului că nu s-au luat măsurile care se impuneau din timp astfel încât să nu existe nici un fel de derapaj. Este surprinzător cum în zilele noastre evenimentele internaţionale aduc tot mai mult în obrajii Europei paloarea sfârşitului anilor '30 ai secolului trecut. Nu este vorba aici despre o posibilă repetare a istoriei, ci mai degrabă despre faptul că natura umană nu se schimbă, ea rămâne aceeaşi şi poate aduce cu ea acelaşi tip de decizii greşite. Cum putem cataloga decât astfel moliciunea unor poziţii ferme împotriva exceselor şi derapajelor care se produc în estul Europei. Situaţia este cu atât mai sensibilă cu cât lipsesc reacţiile ferme aşa cum s-a întâmplat şi în anii 1935-1939. Am putea spune că, din păcate, acest lucru se aude tot mai des în ultimele luni, ceea ce se întâmplă la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene este în afara Europei şi nu ne afectează. În cel mai pur spirit "conciliatorist" îi lăsăm pe alţii drept momeală (azi - Ucraina), sperând că odată sătul prădătorul se va potoli. Germania nazistă s-a arătat nesătulă şi voia, într-un final, toată Europa, ba chiar şi Asia. Nimeni nu ia astăzi în calcul faptul că prădătorului i se va face din nou foame, iar aceasta va trebui ostoită. Rândul cui va veni atunci să fie oferită drept hrană? Rămâne de văzut. Situaţia este cu atât mai periculoasă astăzi cu cât există în Uniunea Europeană poziţii divergente referitoare la ceea ce se întâmplă. O ţară din Câmpia Panonică, bunăoară, aproape că salută ceea ce se întâmplă la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, pe fondul unui sprijin financiar serios venit din partea celui căruia îi ia partea, liderul său afirmând că nu ar trebui luate măsuri dure împotriva Rusiei, care agresează un stat independent, Ucraina. Este numai una dintre aprecierile din această categorie venite şi pe fundalul unor frecvente ieşiri în decor de la normele democratice tot mai criticate de către comunitatea europeană. De altfel, nici nu este greu de sesizat faptul că de câte ori se escaladează chestiunea minoritar-teritorială în proximitatea estică a Europei se inflamează spiritele şi în interiorul "Bazinului Carpatic", sugerând existenţa unor legături în contumacie între cele două spaţii şi ţări, ambele făcând parte dintre cei care periodic pun sub semnul întrebării mersul sănătos al istoriei, în care OMUL trebuie să fie elementul esenţial, dorind întoarcerea în timp cu orice preţ şi indiferent de consecinţe. Acest tip de legătură între aceste spaţii nu este o noutate, în 1919 bunăoară, un lider comunist panonic, Kun Béla, dorea să-şi dea mâna prin şi peste România şi spaţiul ucrainean cu tovarăşul său de idei Vladimir Ilici Lenin, în vederea construirii unui "pod" între cele două ţări. Europa a reuşit să împiedice acel demers, iar România a fost un factor de echilibru în zonă recunoscut de Marile Puteri ale vremii. Atunci nu s-a putut. În 1940 s-a putut. Astăzi?

Gabriel MOISA