Fiecare preşedine, fiecare premier, odată ajuns la putere, a început să lupte vârtos cu corupţia, cu "sistemul ticăloşit", însă, în cele din urmă, chiar dacă fiecare dintre aceştia s-a lăudat în anumite împrejurări cu victorii remarcabile, cu o singură excepţie (Emil Constantinescu) niciunul n-a trăit satisfacţia să constate că a obţinut victoria finală. Excepţia pomenită n-a fost de fapt o excepţie, şi, chiar dacă la un moment dat, domnul fost preşedinte a spus cu emfază că a stârpit corupţia din România (mă rog, de emoţie a spus - în faţa zecilor de camere - "Acum România este complet coruptă", a scuturat apoi de câteva ori din cap completând: "... ăăă ... curată"), avea să se recunoască învins în final (de Securitate - spunea domnia sa), părăsind înaltele structuri de putere cu barba albastră (Nu este o metaforă, asta este culoarea pe care am putut-o remarca în zona pilozităţii faciale a Preşedintelui în funcţie al României în reportajele TV difuzate în ziua alegerilor din noiembrie 2000).
În timp, după cum am putut constata cu toţii, anticorupţia a devenit şi mobil al luptelor dintre Palate. Pe rand, întâistătătorii de la Palatele Cotroceni şi Victoria s-au tot perindat prin faţa presei, arătând pe rând cât de anticorupţi sunt fiecare! Păi dacă or fi ei atât de anticorupţi, oare cine-or fi corupţii? Un prim-ministru, proprietar de casă de tip bloc pe strada Zambaccian, lansa - în urmă cu şase-şapte ani - o stranie provocare în faţa presei, zicând: "Arăta-ţi-mi un corupt şi-o să-l împuşc pe stadion!". De atunci şi presa şi DNA-ul şi Rapoartele organismelor europene i-au tot arătat (lui şi urmaşilor) corupţi. Unii dintre aceştia au păpat banii contribuabililor prin zeci de şedinţe (ordinare şi extrordinare) ale Parlamentului, în care cei circa cinci sute de aleşi ai neamului, din lipsă de cvorum n-au putut să hotărască dacă învinuiţii cu statut special (foşti miniştri) pot fi chemaţi să stea în faţa justiţiei ca... "simpli cetăţeni"; alţii au fugit peste hotare, alţii nu suportă regimul de detenţie, iar mulţi alţii sunt adesea păsuiţi să dea socoteală datorită unor banale erori de procedură judiciară.
Tocmai de aceea, nu-l invidiem pe noul primarul general al Capitalei, care a declarat sâmbătă, în faţa presei că are „doar" 23 de directori şi responsabili din Primăria Bucurestilor cu dosare în lucru la DNA. Cu acelaşi prilej, Sorin Oprescu a menţionat că a renunţat să mai folosească telefonul mobil de circa două săptămâni, pentru că: "Toată lumea îmi dădea telefon să spună pe cine să dau afară şi pe cine să numesc în locul lor!".

Dar de ce să nu privim şi mai aproape, doar şi la Oradea a fost schimabtă, prin vot, o administraţie "din acelaşi aluat" cu cel al Capitalei. Am auzit că nici noul primar al Oradiei nu-şi prea foloseşte telefonul mobil, tot din motivele invocate de domnul Oprescu. "Foştii", însă fierb parcă mai tumultuous (păstrând proporţiile) decât vârfurile lor din Capitală. Fastuoasele şedinţe ale organelor de conducere care odinioară se ţineau în sala teatrului şi se prelungeau la "Continental" s-au mutat acum la cămine culturale din suburbiile Oradiei, unii lideri sunt destituiţi, iar alţii îşi scriu demisii "pe genunchi", viitorii candidaţi îşi "dau la gioale" pentru a ajunge în "pole position" într-un anume colegiu (cel în care primarii recrutaţi în legislatura trecută de pe la alte partide încă se mai îmbracă în cămăşi portocalii cu cravate asortate). Peste toate astea mai este şi teama că unii dintre foşti vor răspunde... nu doar în faţa electoratului.