S-a vorbit şi se vorbeşte încă despre identitatea spirituală a Europei. Este cert că Europa nu mai poate miza doar pe dimensiunea ei economică. Semnalul acestei reorientări fundamentale a fost dat de schimbarea statuată odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) a titulaturii proiectului european din Comunitatea Europeană (CE), având drept numitor comun piaţa liberă a schimburilor comerciale, în Uniunea Europeană (UE) al cărei fundament este voinţa politică de unitate şi cooperare.

În marea Casă a Europei, alături de zoon politicon, de homo scientificus şi de homo economicus, care îşi derulează existenţa între cifre şi calcule matematice, îşi revendică locul şi homo religiosus, ale cărui speranţe şi năzuinţe trec dincolo de fruntariile lumii vizibile. Din evantaiul de valori ce compun Marea structură europeană, cele economice situându-se în primul plan, nu pot lipsi valorile tradiţiei culturale şi spirituale care sunt indispensabile. Comunitatea Europeană, la care a aderat şi România, procesul integrării şi al post-integrării nu se poate limita doar la dimensiunea economică şi politică, fundamentală de altfel. Şi aceasta pentru simplul fapt că omul în ansamblul său psihosomatic, fiinţial se raportează nu doar la valorile "palpabile", la cele care se pot cântări, contabiliza sau măsura, ci şi la cele de ordin spiritual. Aşadar, acest proces are nevoie de a fi susţinut şi de dimensiunea spiritual-religioasă care face parte integrantă din fiinţa umană. Din nefericire, Comunitatea europeană, ca şi suprastructură statală, nu şi-a asumat încă o identitate spirituală coerentă.
Jacques Delors, prin anii '90, pe când era preşedinte al Comisiei Europene a iniţiat un program intitulat: "Un suflet pentru Europa". Între timp programul nu mai există ca atare. Atribuţiile acestuia s-au redus la un birou în cadrul secretariatului Comisiei. Ceea ce a rămas este o lozincă simplă şi percutantă care poate suna contextual, fie ca dorinţă, fie ca exprimare retorică. Cu alte cuvinte, are Europa un suflet? Şi dacă da, care este identitatea acestuia ?
Aşa cum este cunoscut, iniţiativa menţionării în Constituţia europeană a noţiunii Dumnezeu sau a rădăcinilor creştine ale Europei a fost intîmpinată cu un refuz majoritar din partea edililor europeni, problema rămânând încă la stadiul interminabilelor dezbateri. M-am întrebat de multe ori de ce tema rădăcinilor creştine a provocat şi provoacă atâtea polemici, în timp ce cuvântul piaţă sună ca un leitmotiv în întregul Convenţiei şi de ce acesta nu a provocat nici o reflecţie asupra raportului dintre piaţă şi constituţia europeană. De aceea, Bisericile creştine trebuie să îşi revendice locul şi rolul lor în această nouă structură europeană, dacă nu cumva această structură nu este sau nu se doreşte să fie numai o administraţie uriaşă a uneia dintre cele mai mari pieţe de desfacere. Dealtfel, Bisericile nu au fost niciodată absente din Europa, şi când spunem acest lucru ne găndim la faptul că rădăcinile acesteia sunt eminamente crestine. Europa s-a fundamentat pe suportul valorilor creştine care au modelat veacuri la rînd etosul cultural al acesteia. Istoria Europei confirmă faptul că rădăcinile comune ale valorilor spiritual religioase împărtăşite pe ansamblul continentului sunt legate de misiunea evanghelizatoare a Bisericii, a creştinismului prin excelenţă, fără a nega desigur aportul culturii iudaice şi islamice. Fără moştenirea creştină Europa n-ar fi ceea ce este, începând cu sensul profund al libertăţii, până la demnitatea persoanei umane şi trecând prin drepturile fundamentale ale persoanei. Iată de ce pentru "a da o identitate sufletului Europei" nu este suficientă afilierea la acestă structură, deschiderea frontierelor şi libera circulaţie a mărfurilor şi persoanelor şi nici a efectua tranziţia de la o piaţă unică spre o uniune politică, ci şi de o afirmare a valorilor religioase şi culturale exprimate de religia creştină, care este religia majorităţii copleşitoare a cetăţenilor Europei.

Dealtfel, Europa s-a fundamentat pe cele trei mari elemente: dreptul roman, cultura greacă şi religia creştină, de aceea ea nu poate fi privată de drepturile sale fireşti. Ignorarea acestui drept care se cuvine Europei este mărturia unei amnezii impardonabile care aduce cu sine judecata posterităţii... (va urma)