Dincolo de originea numelui său, despre care se poate discuta la infinit, unii mergând până acolo, încât să afirme că toponimul Ardeal provine din ungurescul Erdely, ar trebui să facem de la bun început o corectură de fond. Istoricul Ion Pachia-Tatomirescu, ne demonstrează într-un articol publicat în revista Agero originea pelasgo-traco-dacică a denumirii, căci de la Arutela, numele castrului descris de romani în timpul cuceririi părţii sudice a provinciei, până la Ardeal sau ungurescul Erdely, nu e nici măcar pentru necunoscători o mare diferenţă de constatat. Numele dat de unguri, Erdely, este aşadar un împrumut timpuriu, în urma unei evoluţii fonetice logice, atât pentru maghiari şi secui, cât şi pentru românii de mai târziu, fiind o prelungire în timp a unui toponim străvechi, aşadar tema trebuie închisă decent.
Ceea ce nu se cunoaşte încă îndeajuns şi ar fi bine să se afle şi să se discute ceva mai aprins, este politica de maghiarizare a Ardealului din secolele trecute, în virtutea căreia au fost deznaţionalizaţi nu numai mulţi români (valahi), ci şi saşi germani, şvabi sătmăreni, zipseri (tot germani) şi da... secuii, bătu-i-ar norocul! Şi de cine? De iubiţii lor maghiari!
Eu unul cred că de aceea secuii poartă în ei de secole o traumă naţională, justificată prin pierderea identităţii lor ca neam, un fapt despre care se vorbeşte prea puţin! Aici e buba! Poate că de aceea ar trebui să ne mai amintim şi să acordăm atenţia cuvenită faptului că la 1437 în timpul lui Unio Trium Nationum în Principatul Transilvaniei, se aliaseră între ei: saşii germani, ungurii şi secuii. Nici pomeneală de valahi, care erau şi atunci majoritari! Dar să ne punem decent o altă întrebare: unde sunt acum secuii de altădată? Iată-i deci astăzi, pierduţi în masa maghiarizată a Ardealului. Ceea ce nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât că şi patria lor a fost întotdeauna Ardealul, dar a fost o patrie în mişcare, din Vest către Est, de la Tisa până în cotul Carpaţilor, fapt ce am să-l demonstrez mai încolo.
Şi noi românii ştim ce înseamnă deznaţionalizarea de-a lungul istoriei! Priviţi chiar cu îngăduinţă spre Basarabia, Bucovina de Nord, Timoc, Transnistria etc. şi veţi înţelege mai bine. Apoi, în virtutea vicisitudinilor istoriei, în Ardeal, ungurii războinici au învins valahii mai puţin organizaţi, la început de mileniu nou, după anul o mie şi ceva, încoace. A fost o cucerire maghiară lentă şi treptată. Ce-i drept, ei aşezând apoi secuii, neamul turcic migrator şi însoţitor ce i-au cules se pare prin părţile Uralului
(comparaţi spre exemplificare, peiorativul românesc "bozgor", cu numele încă actual al baschkirilor autonomi în Rusia), ca păzitori de graniţe, pe măsură ce cucerirea lor în Ardeal înainta către Est, către Carpaţi. Spre exemplu, chiar şi în Bihor există un Săcuieni,dar îi mai întâlnim şi în părţile Turdei (ca enclavă), ca semn istoricesc, că odată, la graniţele de est de altădată a maghiarilor, cu sute de ani în urmă, cuceritorii îi aşezaseră pe secui ("siculi", în menţionările vremii), spre apărarea posesiunilor lor.
Bobâlna la 1437 ca act istoric, atestă doar cele trei neamuri (nemţii, secuii şi maghiarii), căci valahii sau olahii, cum ne spun ungurii cu dispreţ, n-au fost nicidecum menţionaţi. Dispreţul faţă de valahi era deja de pe atunci, definit, fiind desconsideraţi la acea vreme, lipsindu-ne în virtutea istoriei o conştiinţă naţională timpurie. Dar pe vremea aceea, secuii erau încă un neam autentic, astăzi sunt un neam maghiarizat! Astfel că înainte de a fi astăzi notorii patrioţi „unguri", este bine a se şti, chiar şi între ei, cine sunt ei, cu adevărat! Căci nimic nu este mai frumos sau dureros decât adevărul! Şi ca să fim siguri că nu ne scapă nimic, ar trebui să pomenim aici şi neamul ceangăilor (adică al secuilor maghiarizaţi şi ce se revarsă de secole în Moldova românească), al căror dialect maghiar, greu inteligibil astăzi chiar şi pentru unguri, poate doar din aproape în aproape, este încă o dovadă că secuii n-au genetic nimic comun cu naţia maghiară, ci doar au înprumutat limba străveche şi parţial câte ceva din cultura lor, dar nu în totalitate, ceea ce nu este un fapt neobişnuit în istorie.

Dar pentru ambiţioşii radicali şi istorici maghiari de-a lungul istoriei anti-româneşti, maghiarizarea în Ardeal a fost un fapt normal, ce se cuvenea a exista! Aroganţa şi dispreţuitoarea atitudine a guvernanţilor de la Budapesta în secolul al XIX-lea, a dus în trecut la pierderea în massa maghiară a mii şi mii de suflete româneşti şi nu numai. Soluţia şi geneza problemei secuieşti trebuie de aceea căutată în istoria acestui neam şi în tabu-urile ungurimii.