În orice societate există atât relaţii de cooperare, care condiţionează existenţa şi dezvoltarea acesteia, cât şi relaţii conflictuale, care pot frâna evoluţia societăţii, mai ales atunci când acestea se prelungesc prea mult în timp, putând lua forme intolerante şi sfârşi violent.

După unele abordări mai noi, însă, conflictele nu sunt doar inevitabile, ci şi necesare, deoarece favorizează naşterea unor forţe pozitive, care stimulează schimbarea, adică trecerea de la o stare la alta, respectiv adaptarea la noul mediu economico-social. Problema nu este însă cea a conflictului în sine, ci a modului de orientare a acestuia pentru maximizarea efectelor pozitive şi minimizarea efectelor negative, conflictul nefiind altceva decât o contradicţie, un antagonism ce se manifestă între două sau mai multe părţi sau grupuri sociale, care au concepţii sau interese deosebite în ceea ce priveşte nevoile, obiectivele, perceperea realităţii, distribuirea resurselor între membrii societăţii, sistemul defectuos de evaluare şi recompensare a muncii, teama de neprevăzut şi de schimbare, tratarea cu superficialitate a problemelor cu care se confruntă societatea şi amânarea rezolvării acestora, pierderea încrederii în conducători şi în politicieni. Conflictele pot fi declanşate spontan, începând vijelios şi stingându-se repede şi având, de regulă, o durată scurtă, dar de mare intensitate şi acuitate, ale căror cauze sunt în general cunoscute de la început. Acestea sunt aşa-numitele conflicte acute, spre deosebire de conflictele cronice, care au cauze ascunse, cu evoluţie lentă şi timp îndelungat de desfăşurare, ca efecte negative reflectate în ostilităţi, tensiuni, nemulţumiri mari şi neîncredere în factorii de conducere, ca urmare a erorilor făcute de aceştia în conducerea activităţii economico-sociale.

În această categorie credem că se pot încadra şi conflictele iscate în legătură cu exploatarea aurului de la Roşia Montană şi a gazelor de şist din diferite zone ale ţării, protestându-se, pe de o parte, împotriva înstrăinării unor resurse ale subsolului, iar pe de altă parte, pentru protejarea mediului ambiant faţă de stricăciunile ce i s-ar putea provoca prin utilizarea unor tehnologii ce nu dau siguranţă în exploatare. Dacă la început conflictul Roşia Montană s-a produs între localnici, care îşi apărau dreptul de muncă, şi un grup (la început mic, iar apoi tot mai mare), care îşi revendica dreptul de a apăra mediul ambiant şi patrimoniul cultural-istoric al zonei, în acest conflict a fost atras şi Guvernul Ponta. Acesta şi-a asumat riscul deblocării unui proiect ce trena de circa nouă ani, licenţa de exploatare fiind acordată de guvernele anterioare. Dat fiind interesul imens pentru zăcământul aurifer de la Roşia Montană, este prea posibil ca acest conflict să fie întreţinut de forţe străine, altfel neexplicându-se prelungirea exagerată a acestuia şi probabil, chiar dacă printr-o minune Guvernul ar asigura locuri de muncă în zonă, tot nu s-ar stinge, deoarece în capitala ţării, la sute de kilometri distanţă, există cineva direct interesat să-i stimuleze pe "vajnicii apărători" ai mediului din Roşia Montană, deşi nu au cum să fie afectaţi direct de eventualele efecte negative ale exploatării aurifere.

În ceea ce priveşte conflictul iscat de gazele de şist se pare că acesta s-a declanşat spontan, din teama locuitorilor din zonele vizate, de necunoscut, adică de ce ar putea ieşi din adâncurile pământului, teamă amplificată şi de recentele cutremure ce au avut loc pe linia Focşani-Galaţi şi în zonele adiacente. Experienţa şi cercetările în domeniul conflictelor arată că informarea (în sensul explicării nevoii de exploatare a acestor resurse), comunicarea, dialogul, negocierea şi compromisul făcute cu înţelepciune, cu calm, cu răbdare şi cu mult tact, pot aplana sau stinge unele conflicte. Atunci când nici una din aceste încercări nu dau rezultate se poate recurge la cooptarea persoanelor care continuă să opună rezistenţă, oferindu-le un rol important în găsirea unei soluţii reciproc avantajoase, astfel încât să nu existe nici învingători şi nici învinşi, fiecare renunţând la ceva, dar câştigând altceva. Situarea pe poziţii de forţă va duce la ascuţirea şi prelungirea peste limitele acceptabile a conflictului, aducând prejudicii întregii societăţi, deci şi părţilor aflate în conflict. Întrebarea legitimă este: de ce s-a ajuns la o rezistenţă atât de îndârjită? Pentru că, după ce s-a vândut tot ce s-a putut vinde fără niciun beneficiu pentru ţară, românii nu mai sunt dispuşi să rămână şi fără ultima fărâmă de bogăţie ce le-a mai rămas - ultimele resurse ale subsolului - care, datorită unor negocieri făcute fără simţ de răspundere, erau să fie înstrăinate pe degeaba, comparativ cu imensa lor valoare şi importanţă economică pentru ţară şi mai ales pentru generaţiile viitoare. Trecând peste greşelile trecutului, pentru a ne asigura supravieţuirea şi măcar o minimă evoluţie pozitivă, exploatarea resurselor subsolului se pare că a rămas singura soluţie viabilă, cu condiţia ca aceasta să se facă raţional şi cu maxim beneficiu pentru ţară, căci să fii  şi sătul, şi cu slănina întreagă în cămară nu prea este posibil. În concluzie, nicio lege şi nicio hotărâre guvernamentală nu pot soluţiona durabil un conflict, singura modalitate trainică fiind dialogul, informarea, comunicarea, negocierea, colaborarea şi compromisul asumat, responsabil, sincer şi fără viclenie.