Faptul că de 15 martie tradiţia sărbătoririi zilei naţionale a Ungariei a fost încălecată de tradiţia arborării steagului autonomiei face parte deja din recuzita repetiţiilor de fiecare an. Sigur că declararea oficializării limbii maghiare de către liderii minoritarilor unguri nu este un act cu consecinţe juridice.


Deocamdată Constituţia României prevede o singură limbă oficială. E adevărat că şi fără oficializarea respectivă, de facto, limba maghiară este oficială în zonă. E cumva logic atât timp cât populaţia maghiară este în jur de 80%. În ceea ce priveşte autonomia teritorială şi în acest caz trebuie să ne uităm înspre Constituţie care blochează prin prevederile sale orice demers de acest gen. Oricât ar fi UDMR de necesar mai tuturor guvernărilor, niciodată aportul lor nu va putea deveni o monedă de schimb pentru autonomie. Doar în cazul imposibil în care vor deţine majoritatea. Pentru asta mai trebuie să aştepte vreo 50 de ani când statisticile ne dau cam pe la 12 milioane de locuitori. Scăderea vertiginoasă în plan demografic pare a fi singurul aliat de nădejde al UDMR. Zicala, apa trece, dar pietrele rămân se dovedeşte falsă în privinţa scăderii demografice. Pietrele s-au măcinat din stâncă, iar în ritmul acesta vor deveni nisip.

În ce priveşte clasa politică indignarea ei este una falsă. Toate partidele perindate pe la guvernare au avut şi au nevoie de UDMR. Prin urmare a te uita acum spre români şi a critica excesele extremiştilor maghiari este culmea şarlataniei. De ce nu se pot înţelege românii între ei de este nevoie mereu de o alianţă cu UDMR? Întrebarea este evident retorică, doar că n-ar mai trebui nimeni să fie indignat. Trebuie să plătim preţul dezbinării noastre şi să nu mai sărim în sus. Să acceptăm că ăştia suntem.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce priveşte UDMR-ul, atunci când vorbim şi de-o susţinere puternică şi făţişă din partea statului maghiar. Faptul că alegerile parlamentare de luna viitoare vor marca mai mult ca sigur instaurarea la putere a opoziţiei conservatoare conduse de Viktor Orban va sufla un vânt puternic în pânzele extremiştilor maghiari. Este ştiut faptul că Viktor Orban s-a remarcat de-a lungul carierei sale prin nenumărate declaraţii şi atitudini naţionalist-agresive. De-a lungul guvernării sale a sprijinit puternic radicalii maghiari din ţară cât şi din afara ei. Tot el este cel care a folosit situaţia din Kosovo pentru a da un îndemn maghiarilor din România. S-a mai ilustrat şi prin promisiuni de genul multiplicării autonomiilor maghiare din afara ţării, iar nu în ultimul rând a promis acordarea dublei cetăţenii pentru maghiarii din ţările limitrofe Ungariei.

În paralel merită sesizată ascensiunea cu adevărat primejdioasă a mişcărilor de extremă dreaptă care s-au agitat şi pe la noi cu prilejul ceremoniilor maghiare jubiliare, şi nu numai. De data aceasta extremiştii de dreapta ce formează partidul, Jobbik, se estimează că vor ajunge pe locul trei ca reprezentare parlamentară la proximele alegeri. Agresivitatea secuilor este binecunoscută, tinerii îmbrăcând de regulă cămăşile morţii. Chiar dacă fenomenul are doar o rezonanţă de paradă el ar merita sancţionat public la nivel european aplicând un standard unic de măsură în ceea ce priveşte extremismul de dreapta cu iz fascist. Aşa cum simbolurile Mişcării Legionare precum şi busturile Mareşalului Antonescu sunt trecute la indexul istoriei şi există o reacţie ultra rapidă atunci când e dezgropată vreo amintire a extremei dreapta româneşti, aceeaşi reacţie ar trebui avută, cu atât mai mult în context european, de către gardienii publici ai democraţiei.

Dar ocaua pentru unii e mare, iar pentru alţii e mică. Un bun exemplu în acest sens, nu mai departe de mijlocul acestei săptămâni, l-a reprezentat conferinţa organizată la Bruxelles de Laszlo Tokes, acest Highlander al iredentismului maghiar, "Martie negru in Transilvania - In memoriam Martie 1990". Pe de altă parte oamenii îşi fac treaba lor cu o seriozitate şi o tenacitate ce ar trebui să fie un exemplu pentru noi. Trebuie să recunoaştem că naţionaliştii lor sunt mai buni ca ai noştri. Asta şi pentru că ei nu practică un naţionalism de televizor, iar în materie de lobby sunt experţi. Noi l-am trimis pentru lobby pe Gigi Becali care după analiza activităţii ultimelor luni se pare că nici n-a mai prea dat pe la Parlamentul European.

Dacă ungurii ştiu să fie şi-n ţara lor, dar şi-n afara ei, serioşi şi temeinici, noi ştim mai bine ca oricine să ne pierdem busola chiar şi la noi acasă.