În lipsa unui proiect de ţară şi a unei clase politice credibile, poporul României a abordat cu entuziasm soluţia aderării la NATO şi UE. Era, de fapt, singura soluţie care rezulta după evenimentele din 1989...

Cele două veneau oarecum la pachet, cu diferenţa că aderarea la UE s-a făcut după o pauză de „aliniere" la disciplina europeană. Oricum am lua-o, România nu era pregătită de intrarea în UE, în 2007, lipsindu-i în primul rând cadrele calificate care să preia cu competenţă ajutorul european. Corupţia, acţionând ca un cancer generalizat şi incompetenţa clasei politice şi birocraţiei „de partid şi de stat" au făcut ca absorbirea ajutorului european să fie derizoriu. O bună gestionare a respectivelor fonduri a făcut, de pildă, ca Polonia să nici nu resimtă criza economică mondială, declanşată în 2008! Cu România lucrurile au stat exact pe dos, ajungând să se împrumute masiv din exterior, prin chiar glasul „comandantului" Traian Băsescu. Cu toate greutăţile şi scăderea dramatică a nivelului de trai, cetăţenii României pot observa că singurii bani care parvin României constant, pe fel şi fel de proiecte mai mult sau mai puţin utile, sunt cei din partea UE. Extraordinarele contracte cu China - ajunsă deja, se pare, prima putere economică a lumii - de care premierul Victor Viorel Ponta ne anunţa cu surle, trâmbiţe şi delegaţie oficială chineză, s-au dovedit a fi un vis frumos, fără posibilitatea materializării lui. Evenimentele din Ucraina vecină, din care Rusia smulge părţi întregi, dezechilibrând acest stat, nu ne situează apoi într-o zonă prea bună pentru investiţii, însă, graţie apartenenţei la UE şi NATO, viaţa poate apărea cât de cât stabilă pentru cetăţenii României. Am expus, desigur, câteva avantaje, mai sus, dar ar mai fi multe altele, unele dintre ele fiind, în egală măsură, şi dezavantaje...

Intrarea în UE oferă României o piaţă vastă, de aproape 340 de milioane de oameni, fără taxe vamale, dar oare avem mărfuri cu care să cucerim această piaţă?... Recenta situaţie a lemnului românesc dezvăluie că noi folosim marea piaţă a UE la nivelul cel mai de jos, adică vânzând materie primă. Cunoscută ca ţară agricolă până la comunism, România se laudă acum cu producţia „bio" de bunuri alimentare, şi ca urmare a faptului că, în perioada comunistă, pământul a fost foarte puţin chimizat, din lipsă de fonduri... Neajunsul de atunci s-a transformat în avantajul de acum. Cu toate acestea, exporturile alimentare sunt foarte scăzute, România nefăcându-şi reclamă externă pentru produsele care ar putea-o reprezenta. Noroc cu românii plecaţi, care înfiinţează magazine în ţările în care au ajuns, pe care le promovează ca fiind cu „specific românesc" şi pe care le încarcă cu marfă din România! Un aport excelent la bunul renume al produselor bio româneşti îl are prinţul Charles al Marii Britanii, a cărui bun renume şi a slăbiciunii sale pentru Transilvania a provocat dezvoltarea unei întregi industrii locale! Produsele unei tehnologii de vârf, care sunt încărcate cu mai multă plusvaloare, nu sunt, din păcate, specifice României. Aici ne lăudăm, de obicei, doar cu Dacia şi gama ei de autoturisme ce ţin, la o adică, de statul francez şi toanele sale. Ford, investitor mai recent, nu şi-a atins promisiunile, dar produce din nou în România, aşa cum a făcut şi în perioada interbelică. Mai facem anumite componente pentru firmele germane îndeosebi, aflate într-o bună colaborare cu Ion Ţiriac. Deci, imensa piaţă oferită de UE este un avantaj, prin mărimea şi preţurile bune oferite şi un dezavantaj prin faptul că mărfurile vândute sunt puţine şi cu o valoare relativ scăzută. La această situaţie a contribuit mult şi dezorganizarea şi haosul legislativ de după 1989, finalizate cu distrugerea industriei comuniste, fără a pune nimic în loc. Dezavantajul principal este că şi produsele europene intră în România fără taxe, ele falimentând practic orice concurenţă din România. Cele mai vizibile sunt, în domeniul construcţiilor de maşini, produsele unor branduri europene, de talie mondială, cucerind în întregime piaţa românească. De la camioane la autobuze, de la autoturisme la tramvaie, de la avioane, la motociclete şi biciclete, producătorii europeni au cucerit definitiv piaţa românească.

Un alt mare avantaj care este şi un dezavantaj ar fi piaţa muncii oferită de UE. Românii pot să muncească în oricare ţară membră UE, oriunde ei câştigând mai bine ca în ţara-mamă! Aşa se face că o adevărată hemoragie a forţei de muncă a pornit spre Europa occidentală, România devenind mai săracă cu vreo 4 milioane de oameni! Având, de obicei, o conducere iresponsabilă, a cărui scop ţine doar de îmbogăţirea componenţilor ei, România a avut nevoie de cuvintele ambasadorului Franţei, anul acesta, care, analizând pierderea de populaţie suferită de ţara noastră, a avertizat dramatic: „Sângeraţi!" (cu sensul de hemoragie!). Românii plecaţi, nu numai că îşi valorizează mai bine munca, dar sunt şi principalii investitori în ţara-mamă, trimiţând regulat valută acasă. Spre deosebire de ei, politiciano-afaceriştii noştri nu ştiu prin ce paradisuri fiscale să-şi ascundă banii rezultaţi din afaceri oneroase... Mare parte a acestor români plecaseră doar pentru a se întoarce mai încolo, cu niscaiva bani pentru o afacere în România, patrie pe care o poartă cu sfinţenie în inimile lor. Ei sunt deci şi investitori mici care, din când în când, încearcă să facă acasă o afacere, de obicei în agricultură şi prestări de servicii, dar şi în industrie. Românii se dovedesc buni în IT, unde scriu softuri şi proiectează fel de fel de lucruri ingenioase, pentru firme proprii sau pentru unele străine. Acest domeniu al „tehnologiei informaţiei" este, deocamdată cel mai rentabil pentru România, deşi nu ştim să existe o strategie naţională în acest domeniu...

Una dintre condiţiile impuse de UE României a fost armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană. Ca cetăţean român, care nu mai are nevoie decât de cardul de identitate pentru a străbate toată Europa Uniunii, mă simt protejat de predominanţa legilor europene asupra celor româneşti. Este, practic, garanţia că România nu se mai poate întoarce la practicile trecutului, deşi poporul nu este încă pregătit să folosească în favoarea sa, la un real nivel, democraţia... Au existat „români verzi" care s-au plâns şi se plâng, inclusiv la Universitatea din Oradea, de cedările de suveranitate pe care România le-a făcut în faţa Uniunii Europene. S-au plâns şi se plâng de deznaţionalizare, de pierderea identităţii, deşi căi pentru păstrarea neatinsă a acestei identităţi există cu duiumul, în condiţiile în care n-ar fi o lene de gândire şi o absenţă a inteligenţei în adaptarea la noile condiţii. Mai mult, dacă n-ar fi o lipsă de demnitate naţională evidentă, provocată de cei 25 de ani de frustrări permanente, de neîmpliniri constante cu care ne gratulează „bravii" noştri politicieni, românii şi-ar putea croi o imagine mult mai pozitivă! O manifestare a identităţii naţionale, la un nivel mai select, este foarte posibilă şi chiar de dorit într-o Europă al cărei motto este „unitate în diversitate", diversitatea fiind de fapt „sarea şi piperul" acestei unităţi. Din păcate, carenţele de educaţie şi civilizaţie, hoţia şi corupţia s-au impus ca un brand de ţară a României post-comuniste în toată Europa. Ar trebui început de aici, iar cultura, în care actualul preşedinte Iohannis investea, pe când era primar al Sibiului 12 % din bugetul Primăriei, ar trebui trimisă la export, fiind produsul cu cea mai mare plusvaloare pe care România îl poate oferi restului lumii! Dovadă stau şi permanentele distincţii pe care regizorii şi actorii noştri le obţin la festivalurile de film internaţionale.

„Toţi pentru unul, unul pentru toţi" a devenit, din deviza muschetarilor lui Alexandre Dumas, deviza membrilor Uniunii Europene. Oricare stat ar fi atacat de un altul, din afara Uniunii, în ajutorul lui sar ceilalţi colegi din Uniune! România s-a pus la adăpost astfel de o nouă invazie rusească, rezolvându-şi principala problemă de securitate internaţională. Din păcate însă, asta a atras după sine desfiinţarea serviciului militar permanent şi reducerea forţelor armate la un număr nesemnificativ pentru arena mondială. În plus, atât salariile militarilor, cât şi dotarea lor cu armament sunt net inferioare celorlalte ţări ale Uniunii... Uniunea a fost adunată într-un corp militar unitar de către SUA, în 1949 (ca urmare a blocadei Berlinului din 1948-49), numit NATO, după cum se ştie. Cea mai importantă contribuţie în tehnică militară şi efective este preluat, de atunci, de acest stat învingător în Al Doilea Război Mondial, ajuns unică supraputere, după 1991. Cu toate acestea, istoria naţională ne învaţă că, în momente de restrişte, România nu era deloc pregătită nici ca nivel de instrucţie militară, nici ca dotare cu tehnică militară. Primul şi al doilea război mondial dovedesc cu prisosinţă această afirmaţie. Apartenenţa noastră la UE nu face altceva decât să perpetueze această stare de lucruri.

În situaţia incertă în care politicienii noştri au adus România, Uniunea Europeană rămâne o certitudine pentru români. Se poate spune că România reprezintă şi ea o certitudine pentru propriii ei locuitori?...

Doru Sicoe