Prezentul articol este conceput şi adresat sub formă de scrisoare deschisă ministrului Educaţiei, responsabil executiv, în cele din urmă, de starea învăţământului românesc; are un scop profilactic, nu doreşte să supere sau să jignească pe nimeni, pornind de la convingerea că este mai uşor să previi decât să tratezi o suferinţă comună a elevilor, profesorilor şi părinţilor, cauzată de lipsa de cultură lingvistică şi literară, fără de care te plafonezi uşor şi nu poţi avea mari pretenţii de reuşită în viaţă.

 

Bacalaureatul sub forma în care a fost conceput începând cu anul şcolar 2017-2018, duce în mod inevitabil, regretabil, aproape periculos spre o înfundătură… Sugerăm în continuare o cale de ieşire până când nu va fi prea târziu.

De şapte-opt ani încoace, din 2009, proba scrisă la limba şi literatura română constă în trei subiecte, respectând programa de învăţământ, manualele alternative şi, bineînţeles, prestaţia profesorilor. Cu excepţia unor formulări eronate, asupra cărora vom reveni, subiectele erau bine concepute şi dădeau posibilitatea verificării şi aprecierii corecte a cunoştinţelor de limba şi literatura română la sfârşit de ciclu liceal. Elevii s-au obişnuit cu testele simulative, subiectele erau mulate pe programele şcolare de gimnaziu, liceu şi bacalaureat, suficient de accesibile, iar procentul de promovabilitate a bacalaureatului a crescut simţitor de la an la an, în favoarea calităţii învăţământului.

Dar, a fost suficient de un singur ciomag la un car de oale, ca să zădărnicească practicile bune şi experienţele dobândite timp de şapte ani la examenele de bacalaureat. Un Ordin al ministrului Educaţiei Naţionale, nr. 3004/04.01.2017, Mircea Dumitru (foto), profesor de logică la Facultatea de Filozofie şi rector al Universităţii din Bucureşti, schimbă radical structura subiectelor de limba şi literatura română, începând cu Bacalaureatul din 2018. Ministrul tehnocrat din guvernul lui Dacian Cioloş pornise de la un Test al Programului pentru evaluarea internaţională a elevilor (PISA) conform căruia 42% dintre elevii români nu înţeleg textul citit şi se blochează la aritmetica de bază, în condiţiile în care media europeană este de 20%, dar fără să ţină cont că testul s-a făcut pentru elevi de 15 ani şi că de la această vârstă ei mai parcurg încă o treaptă importantă a învăţământului liceal. Drept urmare, pornind de la prezumţia de analfabetism funcţional, jignitoare pentru un elev din clasa a XII-a, subiectul I la limba şi literatura română, pe baza unui text nonliterar, verifică dacă absolventul ştie să citească şi să explice ceea ce a înţeles. Din acelaşi subiect cu cinci întrebări sau sarcini de lucru din itemul obiectiv A, se mai rupe un alt item (B), considerat subiectiv, şi se cere redactarea unui text argumentativ de 150-300 de cuvinte, de tip eseu, pornind de la o afirmaţie sau informaţie din textul de bază. Subiectul al II-lea, acelaşi pentru toate filierele, profilurile şi specializările, ca şi subiectul I, are ca suport un text literar prin care li se cere să ilustreze o noţiune sau concept de teorie literară (gen, specie, curent literar, noţiuni de compoziţie, versificaţie şi stil). Subiectul al III-lea, asemănător cu subiectul II, dar diferenţiat în funcţie de filieră, profil, specializare, constă în elaborarea unui eseu de minimum 400 de cuvinte şi vizează aspecte de analiză tematică, structurală, stilistică a operelor literare studiate ce aparţin scriitorilor canonici, curentelor culturale/literare, perioadelor, speciilor literare şi/sau tipurilor de texte menţionate în programa de bacalaureat.

Actualul ministru, numele nici nu mai contează din moment ce se schimbă numai stăpânul nu şi ciomagul, preia aidoma Ordinul de modificare a structurii subiectelor pentru Bacalaureatul din 2018 şi-l pilotează la simularea susţinută în 2017 de elevii din clasa a XI-a, pentru a-i obişnui cu bacalaureatul din 2018. Ordinul e ordin, profesorii şi elevii îl vor executa fără să-i fi consultat nimeni. Ceea ce mă surprinde, mă intrigă, mă supără este lipsa de reacţie legitimă a profesorilor, a Consiliului elevilor sau a Comitetelor de părinţi. În compensaţie, în locul celor interesaţi, ale căror voci le reuneşti cu greu într-o singură scrisoare deschisă, ca dascăl de o viaţă întreagă în toate ciclurile de învăţământ superior, licenţă, masterat, doctorat, mă simt obligat să demonstrez, prin comparaţie, cu argumente plauzibile, că noua formulă de Bacalaureat este inferioară celei precedente, cu speranţa că pe viitor lucrurile pot fi şi trebuie să fie remediate.

În vechea formulare, subiectele erau mai bine mulate pe programa şcolară şi conţinuturile asociate, ofereau posibilitatea unei mai bune, mai adecvate verificări şi aprecieri ale cunoştinţelor. Astfel, subiectul I, pornind de la un text literar studiat sau la prima vedere cu 9 itemi (în franceză şi engleză - punct, detaliul dintr-un program), adică sarcini de lucru, cu întrebări şi răspunsuri, avea de verificat cultura filologică generală, de limbă şi literatură, acumulată în învăţământul gimnazial şi liceal, cu itemi ce vizau probleme de gramatică, ortografie, punctuaţie, vocabular, noţiuni de ştiinţa literaturii: genuri şi specii literare, curente literare, probleme de versificaţie şi stil, compoziţie literară. Subiectul al II-lea le cerea elevilor să scrie un text sau un discurs de tip argumentativ pe o temă dată: o expresie celebră, o maximă, un concept, o situaţie de viaţă. În afara exprimării corecte şi elevate, adecvate temei, şi a respectării normelor limbii literare, era vizată şi structura discursului argumentativ prin formularea unei ipoteze sau opinii personale, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a cel puţin două argumente în favoarea ipotezei, formularea unei concluzii pertinente. Subiectul urmărea verificarea culturii generale a elevilor, a capacităţilor intelectuale, a abilităţilor de exprimare scrisă, a originalităţii în tratarea unui subiect, dar şi a sensibilităţii, personalităţii, fanteziei, imaginaţiei sau a altor facultăţi raţionale şi imaginative.

Cu totul surprinzător şi eronat la subiectul al III-lea li se cerea elevilor să redacteze un eseu structurat, probabil cu gândul la structura hexametrică a discursului antic, deşi este vorba despre o compunere după texte literare prin care se verifică lectura beletristică a elevilor şi cunoştinţele lor de ştiinţa literaturii, de istorie, teorie şi critică literară. Tratarea are un caracter reproductiv şi nu creativ ca subiectul al II-lea, fiindcă verifică lectura obligatorie, înţelegerea şi interpretarea cunoştinţelor de literatură română acumulate de-a lungul anilor.

În noua structură, subiectul I, pornind de la un text nonliterar (memorialistic, epistolar, jurnalistic, juridic-administrativ, ştiinţific, din domeniul audio-vizualului etc.) este superficial şi inadecvat pentru un examen de limba şi literatura română care trebuie să probeze şi să explice virtuţile expresive, estetice, stilistice, literare ale cuvintelor (sinonime, omonime, arhaisme, regionalisme, cuvinte argotice, expresii etc.). După modul în care este conceput şi formulat, subiectul I porneşte de la prezumţia jignitoare de analfabetism funcţional al absolvenţilor de liceu, cărora li se cere prin cinci întrebări să explice dacă au înţeles ceea ce au citit. Itemul B din cadrul aceluiaşi subiect, pornind de la o informaţie din text este un fel de eseu pe o structură dată, care ţine locul subiectului II din vechea structură. Dezavantajul faţă de vechiul subiect II este că se cantonează şi se limitează strict la informaţiile din textul suport, fără ca să-i dea elevului posibilitatea de a-şi etala propria sa personalitate, implicând în argumentarea temei date întreaga sa educaţie formală (din şcoală), non-formală (din afara şcolii) şi informală (din mai multe medii, pe căi diferite). Din considerente practice programele de limbă şi literatură română sunt alcătuite pe un model comunicativ-funcţional ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării şi al textului literar. În acest scop, azi numeroase asociaţii sau organizaţii nonguvernamentale au printre obiectivele lor dezvoltarea capacităţilor de comunicare orală şi scrisă, cum este de exemplu toastmaster-ul internaţional, cu filiale în toată ţara.

Programele şcolare, manualele alternative şi, în mod inevitabil, profesorii şi elevii, unele ghiduri sau îndreptare didactice vorbesc eronat despre aşa-zisul eseu structurat, opus eseului nestructurat sau, fiindcă asocierea nu sună bine, eseu argumentativ. Despre întrebuinţarea nepotrivită a acestor termeni am mai informat într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Educaţiei Naţionale şi publicată în Tribuna învăţământului, nr. 129 (3170) din 20 aprilie, 2015, dar ignoranţa filologică a celor care întocmesc subiectele nu a fost oprită încă. Cu titlu preventiv mă simt obligat să repet şi să fac câteva precizări. Între text, discurs sau text argumentativ şi eseu relaţia nu este de concordanţă (de identitate, incluziune sau interferenţă), ci de opoziţie, de ceea ce logica studiată şi la liceu se numeşte relaţie de coordinare, când în sfera unei noţiuni gen sunt reunite mai multe specii diferite. În cazul nostru, noţiunea gen, cu sfera cea mai largă este textul. În latină textus însemna ţesătură, prin extensiune urzeală, combinare de fire verbale sau scrise. Încă din antichitate, specia cea mai obişnuită a textului sau genului oratoric (arta de a vorbi corect, frumos şi convingător), dizolvat ulterior în cele trei genuri tradiţionale: epic, liric, dramatic, era discursul (de la lat. dis-  separat, contrar; împrăştiat şi curro, -ere, cursum - a curge, a alerga). După domeniul de întrebuinţare discursul putea fi juridic, argumentativ, politic şi avea o structură hexametrică: 1. exordiu, introducere, incipit; 2. naraţiunea propriu-zisă; 3. diviziunea, compoziţia sau organizarea materialului pe părţi; 4. probarea, confirmarea sau argumentarea celor susţinute; 5. respingerea sau negarea argumentelor adversarului; 6. concluzia sau peroraţia. Structura hexametrică a discursului antic se regăseşte şi azi fără o ordine strict stabilită ori prezenţă obligatorie, aproape în toate scrierile beletristice sub forma celor şase părţi obişnuite ale unei opere literare: expoziţiunea, intriga, conflictul, desfăşurarea acţiunii, punctul culminat, deznodământul. Nici împărţirea unor specii ale genului dramatic pe cinci acte nu este străină de structura canonică a vechiului discurs. Cu timpul, discursul a fost numit şi text argumentativ. Textul reuneşte în sfera sa şi eseul. Eseul este o specie hibridă situată la limita între filozofia morală practică şi literatură. A fost creat de Michel de Montaigne (Les essais, 1580) şi este o încercare, după cum îi spune şi numele (fr. essayer - a încerca), de a explica o anumită situaţie, morală, filozofică, existenţială, cu mijloace situate la limita dintre ştiinţă şi artă, morală, filozofie şi literatură. Eseul are un pronunţat caracter subiectiv şi probează mai ales originalitatea de gândire şi simţire a autorului. Din această cauză i se mai spune compunere liberă sau creatoare, diferită de compunerea după texte literare care are un caracter inevitabil reproductiv. Iată de ce e bine să separăm cele trei noţiuni, text, discurs sau text argumentativ şi eseu. Şi acum cred că este foarte limpede pentru oricine că subiectul al III-lea de la examenul de bacalaureat de la limba şi literatura română, fie în varianta veche, fie nouă, prin care se cerea alcătuirea unui eseu de 2-3 pagini, minimum 400 de cuvinte, despre un scriitor sau operă literară, despre un aspect sau altul al operei, se putea formula oricum: comentariu, analiză, caracterizare de personaje, relatare, paralelă, compunere după un text literar, dar nicidecum eseu. Eseu structurat şi nestructurat reprezintă un non-sens, o contradicţie în termeni, fiindcă în lume nu există nimic nestructurat, totul are o structură, o unitate de dependenţe interne.

În ultimul timp mai suntem ameninţaţi cu dispariţia manualelor alternative în favoarea unui singur manual şi a unei singure edituri. Formal a avut loc şi o consultare publică pe baza unui chestionar, dar care nu privea probleme de conţinut, ci numai dacă manualele trebuie tipărite sau nu şi la ce discipline. După părerea noastră manualele alternative sunt un câştig, dar numai cu condiţia ca ele să trateze aceiaşi scriitori şi aceleaşi opere selectate de judecăţile critice ale timpului, pentru o formaţie literară unitară, identică a elevilor din toate colţurile ţării. Deşi sunt mulţi suplinitori, cel mai bun manual alternativ şi îndreptar metodico-ştiinţific îl reprezintă însă profesorul de specialitate. Cu toate acestea, manualul rămâne un aliat comod, necesar şi util pentru fiecare purtător. Ne îndoim dacă vreodată competiţia între manualul tipărit şi on-line va putea avea un învins sau un învingător. Relaţia între carte sau textul tipărit şi internet (mediul virtual, televiziunea sau literatura computerizată) trebuie să rămână de complementaritate conştientizată cu toate avantajele şi dezavantajele de rigoare.