Decizia luată la recentul Sinod, de a permite preoţilor ortodocşi să candideze la alegerile locale din acest an, surprinde. Ea trezeşte serioase semne de îndoială dacă Biserica noastră majoritară ştie ce vrea, de fapt, pe scena politică şi social. Termenii în care această decizie a fost formulată trădează nu doar nesiguranţa raportării la propria tradiţie canonică, dar şi lipsa unei minime culturi civice, a unei viziuni organice despre rolul şi locul Bisericii în statul de drept. În loc să limpezească raportul deseori ambiguu, motiv până acum de repetate critici, unele exagerate şi altele întemeiate, dintre autoritatea spirituală şi puterea lumească, decizia sinodală adânceşte confuziile.

Întâi de toate, Sinodul din martie 2008 oferă o exegeză discutabilă deciziei Sinodului din februarie 2004. Acestă din urmă formulă în termeni clari, pe baza canoanelor ortodoxe mereu în vigoare (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), incompatibilitatea dintre slujirea preoţească şi mandatul politic. În plus, având în vedere eventualele împotriviri ale preoţilor prinşi de mirajul politicianist, acelaşi Sinod din 2004 preciza: cel care va încălca aceste reguli, precum şi legământul depus la hirotonie, se încadrează în prevederile art.3, lit. "d" şi "e" din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, având de ales între carieră politică şi misiunea preoţească, pentru totdeauna, fără drept de revenire în cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate în Consistoriile eparhiale.
Lipsa de echivoc a acestei decizii dorea să pună capăt ambiguităţilor întreţinute de lipsa de până atunci a unei strategii unitare şi coerente. Concret, în 2004 era rectificată fundamental decizia Sinodului din 2000, cea potrivit căreia le era îngăduit clericilor să ocupe funcţii în consiliile locale şi judeţene, în administraţia de stat sau să fie parlamentari. Decizia din 2000 era la rândul ei un pogorământ adus hotărârii sinodale din 1996 care se exprima în favoarea „principiului canonic al neutralităţii politice". După cum se vede, la fiecare ciclu electoral major din ultimul deceniu, Biserica a trecut pe rând de la neimplicare la implicare şi retur. Aceste experimente sunt acum încununate de o formulă mixtă de implicare independentă. Ca şi cum independenţa preotului politician faţă de un partid sau altul ar fi chestiunea centrală, iar nu faptul că Preoţia ca slujire este pusă între paranteze de dragul unui bine pământesc relativ.
Pe scurt, nu doar inconsecvenţa strategică marchează şi ultima decizie sinodală, cât mai ales aplicarea iconomiei - adică a principiului flexibilităţii - tocmai acolo unde Biserica trebuie să rămână inflexibilă, dacă nu doreşte transformarea slujitorilor ei în simpli prestatori de servicii. În plus, decizia de acum câteva zile a Sinodului nu precizează care sunt cauzele acestei dispense. Este cumva România în pericol de a nu mai avea destui consilieri locali sau Biserica se simte în aşa de mare măsură discriminată încât trebuie să fie prezentă nemijlocit, prin slujitorii ei, în structurile decizionale? Întrebarea este cât se poate de legitima dacă ne gândim că, din punct de vedere eclezial, iconomia este aplicată unor situaţii care reclamă expres o astfel de interpretare aplicată a canoanelor.

Suntem, aşadar, într-o astfel de situaţie? Dacă da, de ce Sinodul nu îi spune pe nume? Dacă nu, de ce aplicăm în vremuri de pace criterii valabile doar în vremuri de război? De ce exagerăm? Cu alte cuvinte, care este miza (nemărturisită) care justifică retrimiterea clerului în politică de la nivel local, cu nimic mai curată sau mai morală decât cea parlamentară şi guvernamentală? Ce spera sinodalii să câştige încât sunt gata să îşi asume riscul de a îi vedea pe proprii preoţi pe prima pagină a ziarelor, implicaţi, real sau calomnios, în luptele dintre partide şi în dosarele de corupţie? Nu oferă democraţiă şi alte mijloace de articulare a intereselor legitime ale unei comunităţi de credinţă care, în cazul nostru, este şi majoritară?
(Va urma)