Ne întrebam ieri care este miza (nemărturisită) care justifică retrimiterea clerului în politica de la nivel local, cu nimic mai curată sau mai morală decât cea parlamentară şi guvernamentală? Ce speră sinodalii să câştige încât sunt gata să îşi asume riscul de a îi vedea pe propriii preoţi pe prima pagină a ziarelor, implicaţi, real sau calomnios, în luptele dintre partide şi în dosarele de corupţie?

 

Ei de ce pot iar noi de ce nu avem voie?
Un posibil răspuns la aceste întrebări deloc retorice îl constituie lipsa unui partid românesc cu adevărat creştin-democrat sau cel puţin a unei programatici moral-culturale la celelalte partide, indiferent de culoare. După aproape două decenii de libertate, România mai trăieşte încă paradoxul de a fi majoritar religioasă, fără ca această realitate socială să se reflecte mereu şi în deciziile politice. De la legislaţia proavort şi până la contestarea prezenţei orei de religie în şcolile publice şi de la salarizarea indecentă a clerului, indiferent de confesiune, la chestiunea amânării retrocedării bunurilor confiscate de puterea comunistă sunt destule capitole unde clasa politică îşi arată fie incompetenţa, fie indiferenţa, fie cinismul sau pe toate la un loc. Şi aceasta independent de faptul că, punctual, de la o guvernare la alta, biserica majoritară, alături de celelalte culte religioase, s-a bucurat de o atenţie financiară deosebită şi de alte facilităţi.
Aceste "succese" au fost însă parţiale. Adică tot ceea ce a fost posibil prin înţelegeri conjuncturale nu s-a tradus într-o conduită principială, aplicabilă indiferent de momentul politic şi de protagoniştii acestuia.
Lipsa până de curând a unei legi a cultelor a încurajat o astfel de relaţie între culte şi stat cu caracter deschis, adică instabil. Motiv pentru fiecare cult în parte să se asigure de cât mai multe pârghii prin care să influenţeze negocierea unor soluţii favorabile. În această logică, bazată pe confuzia de funcţii, abstinenţa politică a clerului ortodox este percepută drept slăbiciune, atât de clerul însuşi, cât şi de ierarhia superioară. Sentimentul de a fi în situaţia unei majorităţi discriminate este accentuat de prezenţa activă în politică a reprezentanţilor celorlalte culte religioase.
Ei de ce pot, iar noi de ce nu avem voie? Aceasta este întrebarea pe care o poţi auzi cel mai des la preoţii din mediul rural şi urban care au trecut prin experienţa umilitoare de a nu fi nici măcar ascultaţi de către cei care, în consiliile locale fiind, împart banii şi privilegiile după criterii strict politicianiste, ignorând importanţa comunităţii de credinţa majoritare pentru coeziunea socială a întregii comunităţi civice.

 

Riscurile preoţilor-candidaţi
În faţa acestei situaţii, Biserica Ortodoxă are pentru moment un răspuns paradoxal: menţinerea hotărârii Sfântului Sinod nr. 410/2004 privind interzicerea implicării clerului în politică. Totodată, aplicând principul iconomiei (pogorământ, dispensă), Sfantul Sinod hotărăşte ca, de la caz la caz, preoţii care îşi exprimă, în scris, dorinţa de a candida numai ca independenţi şi numai pentru consiliile locale şi consiliile judeţene să primească aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordată în urma analizei solicitărilor preoţilor respectivi, într-o şedinţă a Permanentei Consiliului Eparhial şi numai acelora consideraţi capabili să promoveze interesele comunităţii în consiliile locale şi în consiliile judeţene. Dincolo de caracterul canonic ambiguu, soluţia este cauţionată de o serie de chestiuni practice. Cine plăteşte campania electorală a preotului candidat independent? Calitatea de candidat, fie şi independent, nu o viciază pe cea de pastor al tuturor, indiferent de opţiunile politice? Care este raportul preotului concurent cu membrii laici ai parohiei care candidează, la rândul lor, în numele partidelor? Dacă nu este votat, se cheamă că Biserica primeşte vot de blam? În ipoteza că strânge suficiente voturi, ce garanţii reale oferă prezenţa preotului în Consiliul Local sau Judeţean că, într-adevar, vocea lui se va face auzită şi interesele Bisericii vor fi luate în considerare?
Nu cumva aşteptăm prea multe de la un singur om? În fine, ce vom face atunci când preoţii vor cădea în capcanele funcţiei şi vor da dovada unor slăbiciuni de care suferă, cum vedem prea bine, majoritatea celor care formează clasa politică românească actuală? Dorind să preîntâmpine astfel de cazuri, decizia sinodală introduce o prevedere profund problematică: dacă, însă, se dovedeşte că preotul nu corespunde cerinţelor mandatului încredinţat, de a lucra şi apăra interesele comunităţii locale, atunci i se va retrage aprobarea.

 

Conflict între libertăţile cetăţeanului şi ascultarea canonică
Nu trebuie să fii jurist pentru a constata faptul că această formulare este în contradicţie cu principiile statului de drept. Foarte simplu spus, nu poţi acorda, ca pe un pogorământ, aprobarea pentru a candida la un post de consilier local, iar pe de altă parte, ca episcop, să o retragi din raţiuni ce pot fi întemeiate sau doar subiective. Retragerea aprobării nu are niciun efect juridic, pentru ca preotul-consilier local are un mandat pe care nu episcopul i l-a dat, ci alegătorii. Este raţiunea pentru care, prin analogie, un parlamentar poate părăsi partidul pe listele căruia a intrat în forul legislativ şi să devină independent, să se afilieze altei formaţiuni politice sau să înfiinţeze propriul partid. Hotărârea sinodală este aşadar viciată fundamental de conflictul dintre libertăţile cetăţeanului şi ascultarea canonică. La orice instanţă din lume, în orice stat de drept, dacă am ajunge în această situaţie, preotul ar câştiga procesul împotriva autorităţii ecleziale care îşi depăşeşte atribuţiile şi reglementează în domenii în care nu are competenţă.
Este un temei în plus de a da dreptate canoanelor Ortodoxiei universale şi de a evita aplicarea iconomiei acolo unde se cere, de fapt, consecvenţă. Concret, tot prin analogie, aşa cum membrii activi ai armatei nu pot fi în acelaşi timp membri de partid şi cu atât mai puţin să ocupe funcţii politice, altminteri ar fi suspendat principiul controlului civil, nici preotul nu trebuie să se amestece în exerciţiul democratic altfel decât din postura de alegător, altminteri ar fi suspendat principiul separării Bisericii (generic vorbind) de stat.
În această cheie de interpretare, renunţarea de bună voie la posibilitatea de a fi ales nu mai este o limitare a libertăţilor fundamentale, ci o manieră de subliniere a specificului vocaţional respectiv.

 

Valorificarea încrederii
Atunci când au luat această decizie în doi peri, de menţinere a hotărârii din 2004 de neimplicare şi de acordare însă a aprobării în anumite cazuri, sinodalii au mai avut probabil în vedere un fapt: valorificarea încrederii constante de care se bucură Biserica (tot generic vorbind) în rândul românilor. Or, aşa cum am precizat şi altă dată, este vorba despre o încredere spirituală şi etică, iar nu despre un mandat politic. Încrederea este aici o categorie valorică, profundă, care rămâne astfel de aproape două decenii tocmai pentru că nu este redusă la un capital de imagine convertibil în voturi. Încrederea în Biserică întăreşte autoritatea, iar în niciun un caz puterea ei. Este motivul pentru care majoritatea religioasă nu este în mod automat şi o majoritate politică. Istoria ne oferă în acest sens destule exemple. Eforturile Romei, de pildă, de uniformizare canonică şi liturgică a Occidentului nu a însemnat nicio clipă suspendarea adversităţilor politice din sânul aceloraşi societăţi sau cu atât mai puţin dintre state.
Nici Bizanţul majoritar ortodox nu era monocolor politic, cele două partide din hipodrom nefiind simple tabere sportive. Pentru a ajunge în prezent, recentele rezultate ale alegerilor din Spania tradiţional catolică, unde guvernul socialist al lui Zapatero a fost confirmat, ne arată foarte limpede că majoritatea religioasă nu poate anula diversitatea opţiunilor politice. Este, la urma urmei, rezultatul concret al autonomiei omului, principiu fundamental al antropologiei creştine, total opus viziunii teologice a Islamului, care, negând libertatea de autodeterminare a persoanei, promovează contopirea comunităţii de credinţă cu cea politică şi face imposibil în statele declarat musulmane alt sistem de drept decât cel religios, teologia în sine nefiind în mare parte altceva decât o exegeză juridică.

 

Confuzii periculoase cu Sfântul Sinod
Nu este locul aici să aprofundăm toate aspectele raportului dintre cetăţenia spirituală şi cea terestră în perspectiva interreligioasă şi nici să dezvoltăm coordonatele unei teologii sociale ortodoxe. Reţinem, însă, că, prin decizia din 6 martie 2008, Sinodul de la Bucureşti dă dovada unei confuzii periculoase menite să sporească haosul uman şi instituţional prin care trece tânăra noastră democraţie post-comunistă.

Într-o ţară în care liderii de sindicat se aliază cu patronatul şi acesta din urmă furnizează miniştri, postura preotului-consilier local nu face altceva decât să legitimeze un sistem politic şi o practică politicianistă pe care, de fapt, orice om de bun simţ le doreşte cât mai rapid schimbate. Inclusiv prin vocea profetică a unei Biserici libere de contracte ideologice şi servituţi politice. În orizontul acesta de aşteptare, ultimul paragraf al hotărârii sinodale este şi cel mai puţin optimist: această hotărâre adoptată de Sfântul Sinod este aplicabilă numai până când se vor găsi membri ai laicatului ortodox, bine pregătiţi, pentru a reprezenta interesele comunităţilor locale în care se află şi ortodocşi. Unde va "găsi" Biserica astfel de laici? Îi caută deja?

Notă: Radu Preda este teolog, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. A făcut studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1991-1995), urmând apoi studii doctorale la Heidelberg, Paris şi Roma. În prezent, Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase.