Am în faţă cartea de amintiri a prof. Severineanu, primul profesor de chirurgie al ţării. Cartea începe cu descrierea ţării şi a condiţiilor de înfiinţare a Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Între altele figurează, cu portrete şi scurte creionări biografice, membrii Divanurilor ad-hoc, cei care au creat statul român modern şi l-au propulsat din Evul Mediu în modernitate. 

 

Unul a terminat la Sorbona, altul - la Oxford, altul - la nu ştiu ce universitate berlineză şi tot aşa, majoritatea, şefi de promoţie ori printre fruntaşii generaţiilor lor, între colegii lor europeni, cu care discutau de la egal la egal sau dădeau sfaturi colegilor europeni din ţările care trăgeau lumea înainte. Nu erau mulţi, cât degetele de la 3-4 perechi de mâini, dar erau crema. Nu avea curajul niciun rege al gunoaielor să se gândească, măcar, a le sta în loc pe scaunul de decizie, niciun cioflingar scos din bocanci şi făcut licenţiat pe dovleci copţi de vreun "unchi", după ce au adunat în mod dubios un purcoi de bani murdari. Nu că i-ar fi trecut prin cap vreunui bulibaşă să-şi cumpere cu cocoşei o fiţuică numită "diplomă de licenţă", dar ar fi scuipat cu groază în sân, şi-ar fi făcut cruce şi ar fi exclamat "Iartă-mă, Doamne, mi-a intrat dracul în cap, dă cu tămâia să mă scapi de el". Astăzi? Uitaţi-vă, vă rog, la varianta modernă (şi democratică!) a Divanului ad-hoc. Când ţara se prăbuşeşte financiar, riscând fatala disoluţie economică, oamenii noştri politici nu au altceva de făcut decât să se calomnieze reciproc. Nu pierd nicio ocazie de a înţepa veninos adversarul. La niciunul, la niciun şef de partid din opoziţie nu vezi preocuparea pentru a elabora o soluţie serioasă pentru ieşirea din criză, ci doar de a urla după ciolanul pe care puterea îl ţine cu disperare între dinţi. Nici puterea nu este mai bună, dar ea, în situaţia în care este, nu are ce face, se face că face, neştiind ce face, nici cum ar trebui făcut. Am întâlnit oameni cu pregătire elementară, cu mâinile crăpate de sapă şi coasă, care spun că se uită la televizor şi le este ruşine că sunt români când îi văd şi îi aud pe şefii partidelor politice şi pe ameţiţii de parlamentari cu ce neruşinare se muşcă în public, cu ce perversitate insinuează unii despre alţii, cu ce grosime a obrazului uită care este propria lor contribuţie la dezastrul actual. Toţi la fel de vinovaţi, toţi la fel de incompetenţi, toţi la fel de neruşinaţi, la fel de turbaţi în dorinţa de a se privi în oglindă şi a se vedea cu osul în gură. "Populaţia" unui spital de psihiatrie ar fi mai cinstită şi mai competentă în a conduce treburile ţării. O parte a ţării zace sub ape, oamenii plâng disperaţi, iar prostituatele politice îi vizitează în numele solidarităţii, pentru a-şi face imagine şi reclamă electorală, pentru a insinua ceva despre oponenţi. "Întristată familie, jalnică adunare şi nefericită ţară!", aşa îşi începe discursul orice preot în faţa mormântului gol. Fără a o lungi, problema fundamentală a României la ora actuală este metoda selectării cadrelor de decizie politică, socială şi economică. Până când această metodă (recte sistemul electoral) nu va fi pusă la punct, adică normalizată, până atunci statul şi societatea românească vor fi suferinde, iar cei care nu mai au nimic de pierdut şi cei care au suficient viitor în faţă ar trebui să se sacrifice pentru a rezolva această problemă. Cealaltă problemă, a justiţiei, este următoarea problemă fundamentală a României. Nu este admisibil să se poată ca şapte sau indiferent câţi boşorogi, pentru a-şi salva pensiile (la care nu au contribuit cu nimic, deci furate din buzunarul tuturor!), să sacrifice o ţară. Cu un TVA care creşte inflaţia cu 8%, prelungind indefinit criza şi relansarea, pierderea efectivă a pensionarilor este cu mult mai mare, doar că nu se vede direct. Dar, prin pierderea sau amânarea relansării economice, toată lumea pierde cu mult mai mult. Este inadmisibil ca esenţa justiţiei să fie formalismul procedural, ca esenţa să fie înlocuită cu chichiţe formale, de tipul "hârtia de scris este mov şi legea prevede să fie oranj" sau "colţul din stânga este îndoit, iar ştampila nu este pusă exact la mijloc, dedesubtul paginii".

Argumentele pot fi înlocuite de pretexte, de aceea justiţia poate emite decizii perverse. Şi este inadmisibil ca tu să îţi judeci propria dreptate. Acest drept nu îl are decât Dumnezeu. Orice om care pretinde să aibă atributele lui Dumnezeu este ori nebun, ori ticălos. Justiţia trebuie regândită pentru a putea fi ajutată să nu poată ajunge nici pe post de nebună, nici pe cel de ticăloasă.