În jur de anul 1800, ca urmare a revoluţiei franceze, lumea începea să se schimbe din temelii. În jur de anul 1900 lumea nici nu bănuia că în câţiva ani se va schimba radical. Suntem în 2016 şi lumea se schimbă pe nesimţite.

Mocnitul conflict cu izbucniri vulcanice arabo-israeliean a fost, probabil definitiv, transformat într-un conflict islamo-creştin. Rusia începe să aibă din nou pretenţii de putere mondială de prim rang. Pe tăcute, încercând să nu atragă atenţia, China creşte economic şi militar, având deja conştiinţa de "cel mai mare şi mai puternic popor suntem..." Europa care, aşa cum se vede, este paralizată de demagogia comunismului cultural, de impotenţa şi "conlucrarea" liderilor săi, s-a lăsat manipulată şi pusă pe sârmă. Este destul de probabil ca dansul ei pe sârmă să nu fie unul reuşit, iar dedesubt nu are plasă. Este mai probabil că UE va fi o tentativă efemeră decât că va avea puterea să devină un spaţiu unic şi sistematic. Lupta împotriva Europei pare a fi pe terminate. Pierderea va fi a întregii lumi creştine. Posibila dezmembrare a UE va fi extrem de dramatică, mai ales în periferii, iar noi suntem în periferia ei geografică şi nu numai. Cu această perspectivă în faţă, întrebarea vitală pentru noi este: pe ce se bazează viitorul nostru? În principiu, viitorul unui popor se bazează pe patru resurse: pe unitatea sa, pe moralitatea sa, pe educaţia sa şi pe reverza sa de bogăţie. Luându-le de la urmă, bogăţia, baza economică "formidabilă" (istoria va recunoaşte acest lucru!) pe care ne-a lăsat-o comunismul a fost făcută praf de bandele de infractori autointitulate partide politice. Nivelul său de educaţie generală şi profesională este în cădere liberă, din multe motive. Au rămas doar diplomele formale, fără nici o valoare, exact ca operele puşcăriaşilor, cu care vom rămâne în istorie ca o batjocură sinistră la adresa ştiinţei. Moralitatea este cea pe care o vede lumea în Parlament şi fiecare în jurul lui, întreţinută fiind scufundarea în bordel de o presă isterică şi pornografică sub perdea. Unitatea este dată unui popor de către instituţiile sale. La ora actuală, la noi, nici o instituţie nu mai poate asigura unitatea poporului. Preşedinţia a rămas o promisiune încă neonorată, Parlamentul este o ruşine naţională, guvernele, pe rând, au apărut ca asociaţii, care, ca rezultat profesional, au fost formate din: impotenţi, incompetenţi şi iresponsabili (cei trei i). Putem lua orice instituţie vreţi şi concluzia este dezolantă. Mi-e jenă să le înşir şi să argumentez concluziile. Populaţia simte, uneori fără a conştientiza, şi îşi doreşte precipitarea pe un factor social pozitiv, pe o mişcare credibilă şi promiţătoare. Dar, pentru o asemenea mişcare este nevoie de personalităţi politice (nu de politicieni!), dar ele nu există. Poate că nu pot răzbate prin plasa cu ochiuri dese ale reţelelor mafiote politicianiste. De vină este şi presa responsabilă care ar trebui să se ocupe de aşa ceva, de căutarea şi promovarea unor personalităţi cu potenţial de a ajunge personalităţi politice. Corabia românilor pluteşte în derivă, fără comandant, fără şefi autentici, cu piraţi în loc de marinari, iar prognoza este de furtună în pregătire pe oceanul planetar. În această situaţie ce-i de făcut? Începutul începutului trebuie să fie recâştigarea încrederii românilor în ei înşişi şi într-un posibil sistem social cât de cât corect care ar putea garanta viitorul. Şi... totul începe de la bani, de la minima echitate socială a veniturilor, fie ele salarii sau pensii şi de la cât de cât onesta folosire a banilor publici, care în fond sunt banii populaţiei. Pentru prima problemă, repararea neruşinării parlamentare şi a injustei discriminări în rândul populaţiei este necesară înlocuirea arbitrariului cu un principiu, printr-o lege a salarizării. Împărţirea populaţiei pe nivele de competenţă şi importanţă socială, în 8, maxim 9 nivele, adică între salariul minim şi cel maxim diferenţa să nu fie mai mare de 9 salarii minime, adică salariul maxim care se cuvine să fie a preşedintelui, iar departajarea nivelelor să se facă după ample discuţii publice şi prin vot popular, nu parlamentar. Nu trebuie decât voinţă, iar guvernul Cioloş se poate lansa cu succes într-o asemenea justiţiară corectare a actualei total injuste salarizări. Pentru pensii nu există decât  un criteriu cinstit, cel al contribuţiei, cât ai depus atâta iei. Sigur că trecerea pe acest criteriu presupune timp şi dafalcarea populaţiei în două categorii, până la o vârstă cei care intră, pot intra efectiv într-o asemenea schemă, cei peste o vârstă, rămânând să iasă treptat din scenă pe modelul pe care au intrat, dar corectat în funcţie de criterii cinstite. Actualele criterii sunt necinstite pentru 90% din populaţie. În ceea ce priveşte banii publici soluţia este simplă, se poate implementa de anul acesta. Este vorba de  principiul transparenţei absolute. Fiecare instituţie a statului, de la Guvern şi Parlament, consilii judeţene, primării, până la oricât de mărunte instituţii, să publice cu cel mai mare lux de amănunte cheltuirea fiecărui bănuţ. Ar fi moartea şmecherilor din achiziţii, din contractări de lucrări publice şi din orice abuz sau risipă de bani publici. Deci există căi de întoarcere. Are premierul Cioloş atâta sânge în instalaţie încât să dea tonul intrării pe calea spre normalizare? Dacă nu vom intra la timp pe aceste căi, istoria ne va zdrobi de stânci sau ne va scufunda.