Foarte multă lume, specialistă şi nespecialistă, vorbeşte la nesfârşit despre criză. Se analizează prăpăstios efectele, iar cauzele sunt explicate formal şi superficial, astfel că nimeni nu apucă să înţeleagă pe deplin resorturile profunde ale fenomenului crizei financiare.

La noi criza a fost un subiect cu motivaţie pur electorală, până mai ieri, iar acum că a venit peste noi se fac programe anticriză la televizor. Obligatoriu totul trebuie făcut, la noi, la televizor. Acolo se câştigă şi se pierde în politică. În rest, fiecare în biroul lui ministerial, prezidenţial, parlamentar, e mai preocupat probabil de cine-l ascultă sau de ce-au mai zis cei ce sunt ascultaţi de el. În birourile politicii româneşti sunt căutate armele pentru şantaj, iar la televizor au loc dezbaterile cu alură de profesionism bine fardat ca să nu iasă la iveală impostura dosită prin culise. În România ultimilor ani a duduit consumul, în sensul că băncile dădeau credite în prostie, credite care, de fapt, erau cu sursă externă. Cu alte cuvinte, toţi aceşti bani care se rulau prin credite şi consum erau bani fictivi, în sensul în care ei nu erau rodul unei producţii economice proprii. De aici şi lipsa de "anticorpi" la criză, noi neavând practic economie producătoare, ea fiind susţinută exclusiv de importuri. Însă dacă nu tot nu suntem în stare să ne apărăm în faţa crizei, măcar să-i înţelegem fenomenologia. Despre geneza crizei s-a vorbit foarte puţin, spre deloc, astfel încât s-a lăsat impresia că această criză are o cauză naturală, inevitabilă, cumva aidoma unui seism sau unor fenomene meteorologice. Această ceaţă aduce cu sine deresponsabilizarea unui întreg sistem bancar care a stat la baza acestei crize. Începuturile pleacă de la un mecanism financiar simplu. În America se ajunsese la situaţia în care aproape oricine îşi putea permite un credit. Zilierii care câştigau cinci dolari pe oră sau lucrătorii sezonieri erau contactaţi de intermediari pentru a-şi lua un credit. În cazul în care aceştia nu mai puteau plăti creditul pe o casă de 200.000 de dolari, erau sfătuiţi să mai contracteze un credit, deoarece în câţiva ani casa ar fi ajuns la 300.000 de dolari, iar în cazul neachitării, banca ar fi preluat casa la preţul ei crescut. Cu alte cuvinte, nimeni nu ieşea în pierdere, atâta timp cât preţurile creşteau. De aceea, firmele au construit tot mai multe case, 1,2 milioane an de an. Pentru că mecanismul creditării a luat o amploare neaşteptată băncile au recurs la o găselniţă. Creditul pe care cetăţeanul X l-a luat de la banca Y era transformat în acele hârtii de valoare asigurate cu ipoteci, ce puteau fi vândute la alte bănci din lume. Explicat la modul cel mai simplu, mecanismul se desfăşura în felul următor: banca ipotecară primea creditul înapoi de la o altă bancă străină sau fond de investiţii, care ajungeau ele să încaseze dobânzile de la cumpărătorii de case, iar banca ipotecară cu banii primiţi putea oferi noi credite. Astfel toată lumea era mulţumită, cel care lua creditul îşi putea cumpăra casa, cumpărătorul hârtiilor de valoare asigurate cu ipoteci încasa dobânzile, iar banca ipotecară nu trebuia să aştepte ani întregi până să primească înapoi banii împrumutaţi. Având, din nou, banii la dispoziţie, banca putea acum să acorde un nou credit. Acele hârtii de valoare asigurate de ipoteci vândute de banca ipotecară americană spre alte bănci din lume şi investitori financiari, care, la început, erau sursa avalanşei de prosperitate, au devenit, ulterior, virusul transmiţător de faliment mondial. În această horă globală s-au prins o grămadă de bănci şi de investitori financiari: Deutsche Bank, UBS - din Elveţia, Credit Agricole - din Franţa, Royal Bank of Scotland, grupul japonez Mizuho... (va urma)