Zestrea unui popor se păstrează aşa precum fiecare îşi păstrează avutul, unul îl înmulţeşte an de an, bănuţ cu bănuţ, altul îl împrăştie cu nepăsare şi iresponsabilitate faţă de urmaşi, unul îl păstrează aranjat în curăţenie, altul, în dezordine şi mizerie. Aşa ne-am gospodărit noi avutul după decembrie 1989, pentru a ajunge la strigătoarea la cer concluzie că trebuie să ne reindustrializăm.

Cu valorile culturale este la fel ca şi cu celelalte feluri de avut. Noroc că unele valori culturale nu pot fi risipite de haitele de politicieni. Dar, de risipit, risipim cu toţii continuu şi în mod inconştient. Mi-au venit gândurile acestea după ce m-am întors dintr-un periplu unde am cumpărat o casetă de CD-uri Masters of Strims (Maeştrii Coardelor), în care între marii interpreţi ai lumii figura George Enescu, înregistrat în 1932 şi 1934, pe care germanii îl editează (cu ceilalţi!) la fiecare generaţie, bucurându-se de sunetele de geniu. Ei da, noi nu! Probabil nu avem niciun concert susţinut de Enescu în ţară. La fel Dinu Lipati, înregistrat în Elveţia (acolo trăia fugit de comunism) între 1946-1949. Deci lumea germană adună şi foloseşte, adună şi foloseşte. De ce au ajuns oare unde au ajuns? Desigur, în CD-uri sunt prezente vârfuri. Dar ei nu se limitează la vârfuri şi adună tot, aşa cum fac şi cu arhivele. Englezii au făcut un extrem de interesant film despre viaţa de familie şi relaţiile bărbat-femeie, citind dosare de divorţ în care erau şi scrisori de dragoste din anii 1500 şi ceva. Ce ştim noi despre noi din perioada respectivă? Nici de când puteam aduna n-am adunat. Am aruncat ca proştii. Nu te poţi limita la vârfuri de munţi. De fapt, acestea n-ar exista dacă mai întâi nu ar exista dealuri tot mai înalte, poale de munte, munţişori şi abia apoi spre culmi. Unde vreau să ajung? Moştenite de la comunişti, în această ţară, aproape în fiecare judeţ, există un teatru de stat şi cel puţin în jumătate orchestre simfonice, coruri, ansambluri folclorice etc. An de an, fiecare dintre aceste instituţii de cultură oferă spectacole, nu toate geniale, dar multe, foare multe de bună calitate şi, la urma urmei, toate au o valoare. Dacă fiecare asemenea spectacol ar fi fost înregistrat la premieră şi înmagazinat în ultimii 50 de ani, am avea depozitate mii şi mii de valori păstrate. Pentru moştenitori, pentru artişti, pentru orice tip de interpretare am avea un uriaş tezaur. Este necesară o lege care să stipuleze aşa ceva, de fapt similară cărţilor, fiecare carte fiind depusă în 9 biblioteci pentru eternitate. Este tezaurul scris al limbii române. De ce nu ar exista şi un tezaur interpretativ al României? Am fi infinit mai bogaţi! Banii? Să fim serioşi! Cu câteva salarii nesimţite, cum sunt cele de la Supravegherea Financiară (bani publici la origini), dotezi cu aparatura necesară toate teatrele şi sălile de concert şi spectacole. Nu merită generaţiile viitoare ca măcar de azi înainte să acumulăm acest tezaur? Nu merită artiştii noştri să fie eternizaţi pentru arta lor, precum scriitorii? Eu cred că da. Nu lipseşte decât bunăvoinţa, voinţa şi mişcarea celor în drept care să-şi ceară drepturile.