A fi român seamănă uneori cu practicarea unui sport extrem. De milenii a trăit periculos, la confluenţa civilizaţiilor şi a graniţelor schimbătoare dintre imperii. Un supravieţuitor prin definiţie, mai obişnuit cu foamea decât cu degustarea produselor coloniale, românul a trebuit să se adapteze vremurilor pentru a nu fi spulberat de pe faţa pământului. Despre asta, scârbiţii de serviciu decretează că este o dovadă de laşitate şi oportunism. Eu susţin că este vorba de un miracol. Mihai Eminescu spunea despre istoria românilor că este un nesfârşit şir de martiri. Adevărat, şi ce tristă ironie, chiar sfârşitul lui de martir îi confirmă spusele...

La şirul nesfârşit de martiri se adaugă, iată, noi contingente. Zilele trecute, un soldat român a murit în Afganistan, ridicând la 12 numărul militarilor care au sfârşit acolo. Sânge românesc a stropit şi nisipurile fierbinţi din Irak, într-o neocruciadă eliberatoare transformată mai apoi într-o "securizare" a conductelor de ţiţei către lumea liberă. Alţi militari români au căzut la datorie sau au fost răniţi acolo unde i-au trimis puternicii zilei, din Bosnia-Herţegovina până în Angola. Acesta este preţul pe care trebuie să îl plătim pentru securitatea naţională garantată de alianţele în care am intrat. Oare merită? Orice tratat militar sau alianţă are părţi bune şi rele. Puţine sunt situaţiile în care unul dintre aliaţi are numai de câştigat. Istoria ne oferă suficiente exemple. Trei dintre alianţele României încheiate de-a lungul timpului merită analizate pe scurt, tocmai pentru a arăta că încheierea unui asemenea pact nu înseamnă automat asigurarea unui trai fără griji ori eliminarea unui pericol. Dimpotrivă, poate genera complicaţii. În 1883, România lui Carol I încheie un tratat secret cu Puterile Centrale, Germania şi Austro-Ungaria. Explicabil, datorită descendenţei din familia imperială prusacă a regelui român, care nu şi-a ascuns niciodată orientarea filogermană. Chiar dacă opinia publică românească era pentru o alianţă cu Franţa şi Marea Britanie, guvernanţii au decis altfel, de aceea tratatul a rămas secret, cel puţin partea sa militară. Urmarea se cunoaşte: la izbucnirea Primului Război Mondial, deşi regele dorea onorarea tratatului, guvernul a decis altfel. Carol I a murit de supărare (zice-se), iar peste câţiva ani de război şi suferinţe cumplite se năştea România Mare. Mica Antantă a fost o altă înţelegere cu final neaşteptat încheiată de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia în 1921, ca mijloc de apărare în faţa revizionismului ungar, dar şi pentru respingerea oricărei agresiuni militare. Teoretic, alianţa dispunea de resurse redutabile, capabile să stăvilească agresiuni majore, motiv pentru care a şi fost susţinută de Franţa, ca un mijloc de a ţine în şah Germania. Înţelegerea s-a pulverizat în 1938, când Franţa a abandonat garantarea graniţelor cehoslovace în faţa pretenţiilor lui Hitler. Tratatul de la Varşovia era alianţa militară a ţărilor comuniste din Europa, cu excepţia Iugoslaviei. Fondată în 1955, alianţa a fost creată cu scopul explicit de a se apăra de ţările occidentale reunite în Alianţa Nord-Atlantică, NATO. Cele două tabere au fost protagonistele "războiului rece", încheiat odată cu căderea regimurilor comuniste est-europene în 1989. Pactul de la Varşovia şi-a încheiat existenţa oficial în 1991, iar singurele acţiuni militare întreprinse vreodată au fost împotriva a două ţări aliate - Ungaria şi Cehoslovacia - nicidecum împotriva duşmanului declarat. De câţiva ani România este membră NATO şi are obligaţia de a face politica militară a Alianţei. Ca membră a Uniunii Europene, România are datoria de a participa, de asemenea, la toate acţiunile şi programele comune, cu toate cheltuielile aferente. În plus, autorităţile române au decis să sprijine alianţa înjghebată de SUA pentru războiul din Irak. O prezenţă activă, deci, în aproape toate zonele fierbinţi ale planetei, presărată cu victime. Acesta este preţul, iar beneficiul îl reprezintă marea umbrelă blindată NATO. Deocamdată, România nu este pândită la colţ de duşmani nevăzuţi. Avem câţiva tradiţionali, dar acum au botniţă. Pax americana nu va ţine cât Pământul, iar când botniţele vor slăbi, atunci vom şti dacă facem parte dintr-o alianţă cu bile de oţel sau iarăşi am fost traşi pe sfoară. Din păcate, altă cale de urmat nu avem. Pentru o ţară este periculos să se descurce pe cont propriu într-o lume mânată la galop către mondializare.

Nu cred în globalizare, în guvern mondial ori într-un sistem politic planetar unitar, ca alternative paşnice indiscutabile pentru viitorul omenirii. Cred, în schimb, în cooperarea dintre naţiuni, iar instrumentul pe care îl au la îndemână sunt tocmai alianţele. Cu o singură precizare: cele în care eşti tratat ca partener egal. Nu slugă.