Recent am tratat o femeie mai în vârstă, care, înainte de externare, după o evoluţie favorabilă, a intrat în cabinet ca să-mi ceară, nici mai mult, nici mai puţin, decât să o pensionez. Era de la ţară, de undeva.

Încerc să îi explic că diagnosticul nu permite aşa ceva, că vârsta pensionării i-a trecut, de altfel, de mult, că nu are niciun an ca angajată undeva, că are o pensie de CAP, că, în fine, ceea ce îmi cere este imposibil. Nu se lasă, nu şi nu... Încerc să o scot din cabinet. Începe să plângă şi să vocifereze pe un ton din ce în ce mai ridicat. "Atunci măcar drept de handicapat", ca să o îngrijească cineva, care să primească un salariu pentru asta. Îi spun că, din câte ştiu, a fost vizitată de ceva fiu. Recunoaşte că are 4 copii (cam de 40 de ani, plus-minus), dar că ea trebuie să le dea şi lor. "Ce lucrează?" "Nimic, că nu îşi găsesc". "Ai pământ la ţară?" "Am destul." "De ce nu vin să îl lucreze?" "Că nu le place."

Această atitudine faţă de muncă ar merita o analiză de sine stătătoare. Alţii sunt de vină că cei patru berbeci nenorociţi au ajuns la această catastrofală atitudine faţă de muncă şi care oriunde în lume i-ar face muritori de foame. Altceva vreau să arăt. Că asemenea preocupări are majoritatea populaţiei. Că în România lucrează 0,9 persoane la 1,0 pensionari. Europa căreia i-a ajuns să-i scadă raportul de 2 persoane care lucrează la 1 pensionar s-a speriat deja şi creşte vârsta de pensionare spre 70 de ani. La noi ca la nimeni. Poate să vă mire falimentul sistemului de pensii? Cum puteţi numi faptul că în ţară au fost găsite zeci de persoane cu certificat de handicapat ca orbi, dar cu carnete de conducere? Nu este aceasta o formă de cerşetorie? Citim în ziare că dl Diaconescu, fruntaş ţărănist, a dat statul român în judecată pentru că în perioada stalinistă a făcut puşcărie, că a câştigat procesul şi că minţi tembele de judecători care nu judecă (îmi cer scuze de la judecătorii autentici, care gândesc raţional şi nu îi bag pe toţi într-o oală!) au condamnat statul să îi dea despăgubire 500.000 de euro. Dar cine este statul? De unde are statul bani? Nu colectându-i de la mine, de la tine, de la ceilalţi? Am tot respectul pentru suferinţa dlui Diaconescu, dar ce vină am eu ca să plătesc oalele sparte de comunişti? Ce vină avem noi toţi să plătim pentru ce au făcut alţii? Ce vină au copiii noştri? Problema este extrem de serioasă, pentru că este un precedent. Am citit că şi Radu Câmpeanu deschide proces ca să i se dea bani din buzunarele noastre. Vor cere toţi cei pe care i-au nedreptăţit comuniştii? Dar şi noi, cu toţii, am pătimit într-un grad mai mare sau mai mic în comunism. Hai să cerem şi noi. De la cine? De la cine dracu' va cere toată lumea? Cu ce neruşinare a cerut Diaconescu bani din buzunarele noastre pentru nepoţii săi? Până unde se va merge cu cerşetoria naţională? Oficialităţile nu realizează că acei judecători tembeli şi iresponsabili au deschis o uşă care duce spre un alt faliment social? Sau nu le pasă de viitorul celor ce vin? Din faliment în faliment, spre democraţia dezastrului? Justiţia română este bolnavă. Dincolo de legi şi de formalisme procedurale, justiţia română şi-a pierdut raţiunea de a fi ca justiţie, sensul ei nobil de factor ordonator şi constructiv al societăţii. Justiţia noastră este distructivă. Justiţia română nu mai are principii de drept şi nu mai are ţeluri. Justiţia română nu mai are decât prezervative. O arată cu degetul o întreagă Europă. Cine este capabil să îndrepte această stare de lucruri? Cine are datoria în stat să o facă? Oricum, uşa deschisă de Marele Cerşetor Diaconescu trebuie urgent închisă, înainte de a fi prea târziu.