A trecut suficient de mult timp și s-au petrecut destule, ca să putem avea o analiză mai clară asupra polilor de putere din România, după 2014.

Un fapt inedit ar fi acela că avem un președinte neașteptat, care avea datele unui intrus în lumea mare a politicii, dar care n-a marșat ca acțiune pe  ideea  de schimbare radicală.  Au rămas doar sloganurile sale, care inspirau ideea unei noi ere, "punct și de la capăt", "restartăm România", dar care n-au fost umplute cu entuziasm și pasiune revoluționară.

E prima dată după 1990 când o schimbare politică, care a avut parte și de cel mai mare entuziasm la urne, nu e marcată de un președinte călare pe marele val și dornic să-și trăiască gloria politică dată de cota mare de popularitate.  Ba dimpotrivă, o pierde nu în luptă, ci prin atitudinea de noncombat.  Și Emil Constantinescu, dar și Traian Băsescu au început promițător, luând mantia de conducători cruciali pentru țară.  De data asta n-am mai avut parte de un asemenea personaj, și într-un fel  e bine. Asta pentru că suntem scutiți de marile iluzii și așteptări, de pasiunile deșarte puse ca microbiști și chibiți politici, precum și de dezamăgirile ulterioare.

Klaus Iohannis are toate semnalmentele unui birocrat european, pare desprins din armata de funcționari  înalți europeni. Acest  fapt ajută foarte mult  pentru a developa o realitate pe care politicienii noștri neaoși încercau să o  mai ascundă, și anume o tot mai mică putere de decizie națională. Această realitate era valabilă și în timpul regimului Băsescu, dar era bine mascată de coloratura personajului și de capacitatea lui formidabilă de comunicare, ceea ce crea imaginea unei anumite autonomii decizionale.

În acest moment, cu Klaus Iohannis totul e mai transparent, nu mai sunt pasiunile care nasc iluzii. Degeaba rostește președintele promisiunea unor  țeluri înalte pentru țară,  lipsindu-i emoția și pasiunea, nu va crea nici iluzia în rândul publicului. Tot cu Klaus Iohannis, vedem mai bine care este realitatea decizională dată de rolul nostru în UE. Dar lucrurile nu sunt  lăsate să rămână așa, iar cea mai bună dovadă pentru asta este UNPR-ul, generalului Oprea.

Undeva, sistemul a înțeles acest pericol de imagine, în care administrația politică românească poate aduce a subdepartament al Comisiei Europene. De asta e nevoie de coloratura locală, de interesul național, de generali, de o anumită bățoșenie declarativă în fața Europei. Din păcate, curentul patriotic a ajuns pe mâna unor impostori și a unor personaje care așa cum s-au  acoperit de epoleți și diplome plagiate, se acoperă și cu tricolorul.

Legat de celălalt pol de putere, reprezentat de Victor Ponta, acesta deocamdată e protejat de chichița legislativă care-l împiedică pe președinte să-l suspende pentru ilegalități săvârșite înainte de-a fi ministeriabil. În privința unor cereri de urmărire penală către Parlament, cum a fost cea cu conflictul de interese, acolo e greu de crezut că PSD-ul  riscă  pierderea guvernării. Tuturor  le convine acest  status-quo,  doar  tot a debutat era consensului în politica noastră. Iar dacă tot am început remarcând absența entuziasmului din prestația președintelui, acest entuziasm al schimbării lui Ponta a scăzut și el mult, chiar dacă îndepărtarea sa rămâne una necesară.

Absența unei dispute acerbe pe scena politică probabil că va marca și anul electoral 2016, derulat sub egida consensului politic, fapt suficient pentru a putea vedea mai clar cine ne conduce cu adevărat, un sistem mafiot bine organizat la firul ierbii, dar care pe chestiunile mari va bate până la urmă din călcâie în fața birocraților europeni.