Din punct de vedere procedural, procurorii nu pot ancheta abuziv pe nimeni, cu atât mai puţin pe demnitari. Ancheta penală este o simplă investigaţie a unor presupuse încălcări ale legii, cam în genul celor jurnalistice, cu rezerva că procurorii au nevoie de probe mult mai solide decât ziariştii, din simplul motiv că actele lor au efecte mai grave. În sistemul românesc, ancheta penală are două etape: cea a actelor premergătoare şi urmărirea penală propriu-zisă. În prima etapă nu pot fi administrate probe, cu excepţia interceptărilor convorbirilor telefonice şi a documentelor deţinute de diverse instituţii. Procurorul nu poate face audieri, iar faza este strict secretă, inclusiv faţă de suspect. Astfel de "probe" au fost trimise de DNA Camerei Deputaţilor în cazurile Mitrea şi Năstase. Este cât se poate de evident că o astfel de colectare de indicii nu poate încălca vreun drept. Pur şi simplu procurorul stabileşte, sesizat sau autosesizat, o posibilă faptă penala şi caută un suspect. Dacă indiciile sunt convingătoare, primul lucru la care îl obligă procedura este să-l anunţe de îndată pe suspect că a început urmărirea penală împotriva sa şi să-i prezinte indiciile de care dispune.
Abia, apoi, poate trece la audieri de martori, audieri care nu pot avea loc decât strict în prezenţa avocatului suspectului/suspecţilor. Ideea că procurorul ar mai putea face anchete ca în anii '50, cu lampa în ochii martorilor pentru a-i determina să facă declaraţii incriminatoare, se exclude. În fapt, în faza urmăririi penale (cea de dinaintea trimiterii în judecată) procurorul este un simplu competitor al învinuitului. Este obligat, asemeni judecătorului, să admită orice probe pe care învinuitul le-ar prezenta în favoarea sa. În cazul în care este convins de nevinovaţia învinuitului, procurorul renunţă la anchetă prin Scoaterea de sub Urmărire Penală (SUP). Dacă nu, cei doi se întâlnesc în faţa unui arbitru, numit judecător. Judecătorul este singurul care poate decide vinovaţia cuiva şi, dacă este cazul, gradul de vinovaţie. În cazul în care şi acesta greşeşte, există instanţe de grad superior care pot desfiinţa sentinţa de fond. Singurele abuzuri, care chiar au fost comise în anii '90 şi au fost sancţionate ca atare de CEDO, se leagă de aşa-numitele "măsuri preventive": reţinere, arestare, sechestru, percheziţie, limitări ale dreptului la libera circulaţie. Singura măsură care a rămas în sarcina procurorului este reţinerea, care nu poate depăşi 24 de ore, timp în care anchetatorul este obligat să se prezinte în faţa judecătorului pentru a obţine mandatul de arestare. În rest, abuzul procurorului este imposibil.
În cazul demnitarilor, cum ar fi Năstase sau Mitrea, nici măcar reţinerea sau percheziţia nu se pot face decât cu acordul Camerei Deputaţilor, a cărei Comisie Juridică a decis, joia trecută, că dosarul primului ar fi o simplă "hărţuială politică", deci un abuz al procurorilor DNA, şi a decis că aceştia nu pot trece de faza actelor premergătoare, adică la ancheta propriu-zisă.
Adrian Năstase n-a obosit să acuze timp de doi ani "justiţia televizată". A omis în obositor multele sale intervenţii, că el însuşi şi-a construit apărarea exclusiv prin mass-media. Nu a desfiinţat în instanţă nici cea mai mică probă. Are şi acum obsesia Monicăi Macovei, deşi a trecut mai bine de un an de când aceasta nu mai este ministru al Justiţiei.

În schimb, a folosit toate instrumentele statului, plantate cu grijă de el şi partidul său, ca măsuri suplimentare de siguranţă, pentru a evita întâlnirea cu judecătorii: Curtea Constituţională şi colegii parlamentari, care, chiar dacă ar fi bine intenţionaţi, nu se pot susbtitui magistraţilor de profesie. Aşa că rămâne întrebarea: de ce se teme Adrian Năstase de întâlnirea cu procurorii? Răspunsul cel mai complet îl are chiar el.