Într-o competiţie de orice fel, normal este să învingă cel mai bun. Încă din antichitate, filozoful materialist grec Heraclit (540 - 470 î.e.n.), unul dintre întemeietorii dialecticii, cel care vedea lumea și omul într-o necontenită mișcare, transformare și devenire, asemenea unui râu pe care curg mereu alte ape.

"Ta panta rei" (Totul curge), a pus la baza a tot ce există, mișcă, se dezvoltă, evoluează și progresează una și aceeași cauză: contradicția. De altfel, dialectică (de la gr. dialegomai, înseamnă a vorbi în contradictoriu) Mai în glumă, mai în serios, îi provocam adesea pe studenții mei, laici ori teologi, cu o aparentă blasfemie, contrazicându-l pe Sfântul Apostol Pavel din Epistola Întâia către Corinteni: "Și acum rămân aceste trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (13:13), spunându-le că, în cele din urmă nu dragostea, ci contradicția, este calea de-a cunoaște lumea, inclusiv pe Dumnezeu, dacă prin contradicție înțelegem nemulțumirea de sine și de alții, deci un conflict existențial, și mi-au dat dreptate.

Dacă am fi mulțumiți cu noi înşine de cât îl iubim pe Dumnezeu,de cât ne iubim familia, părinții, soțul, soția, copiii, nepoții, semenii, chiar vrăjmașii s-ar termina cu noi ca ființe făcute pentru desăvârșire, n-am mai avea pentru ce trăi. Întotdeauna mi-am imaginat iubirea absolută ca pe o figură geometrică a unei curbe sau asimtote care se apropie de linia dreaptă a desăvârșirii și pe care o atinge la infinit. Contradicția deci, nemuțumirea de sine și de alții, deosebirea de opinii politice, sociale, științifice, religioase nu trebuie să genereze sentimente de ură și dușmănie, după cum nici adversitatea n-ar trebui să ne trezească, în cel mai rău caz, decât invidia sau chiar prețuirea, fair play-ul  moral, loialitatea pe terenul competitiv al vieții.

Expresiac "Te iert, dar nu te uit" e frumoasă, creștină, cu semnificații ezoterice, ascunse, fiindcă dacă am uita răul, binele n-ar mai avea niciun sens. Adam și Eva, făcuți numai pentru bine și beatitudine, n-au rezistat ispitei de a gusta  din pomul cunoașterii Binelui și Răului, au păcătuit și ne-au transmis și nouă păcatul originar al neascultării, pe care ne-a fost dat să-l putem ispăși prin credință, sudoarea frunții și a minții, bunătate, educație.

Am învățat să fac deosebirea între dușmănie și adversitate tot de la ruși, un popor cu principii ortodoxe mai aspre decât noi. În iarna anului 1972 eram la o specializare în poetică la Universitățile din Leningrad (azi Sankt-Petersburg) și Moscova. L-am cunoscut atunci pe Victor Sklovski, considerat campionul formaliștilor ruși, m-a invitat la aniversarea a 83 de ani la Casa Scriitorilor din Moscova, l-am însoțit apoi acasă, cu rugămintea să mă lămurească în privința unor concepte de estetică literară, aparent contradictorii, pe care nu le înțelegeam: insolitare, arta ca procedeu, arta pentru artă, redundanță, entropie poetică etc. Mi-a administrat o demonstrație simplă, pe care n-am s-o uit niciodată: Tinere, îmi spunea (eram tânăr pe atunci), imaginează-ți  că în momentul când ai intrat în apartamentul meu m-ai fi găsit cu sacoul întors pe dos, și și-a întors haina lucioasă de prea mult purtat, încât îi ieșeau  toate văturile din căptușeală. Ei, aceasta este arta, prezentarea neobișnuită a lucrurilor obișnuite, asta înseamnă insolitare în artă. Văzând că mă interesează formalismul rus, mi-a recomandat să stau de vorbă și cu savantul M.M. Bahtin, autorul excepționalelor cărți despre François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și Renaștere, Problemele poeticii lui Dostoievski, Probleme de literatură și estetică, spunându-mi că, deși, atât înainte de 1917 cât și după revoluție, aveau idei estetice diferite, unul idealiste, altul materialiste, deosebirea de opinie dintre  cei doi ideologi literari n-a degenerat niciodată în resentimente sau dușmănie personală. Dimpotrivă, cu o franchețe demnă de omul de știință, pentru care contracția principială este o condiție a competiției științifice, V. Șklovski, deși fusese supus unei critici necruțătoare, dar se pricepea să-şi monumentalizeze greşelile, nu ezita să-l considere pe M. Bahtin criticul cel mai autorizat al doctrinei estetice a formalismului rus. Atunci am avut revelația și am înțeles că e bine, că trebuie, că e corect să separăm dușmănia de adversitate, separație pe care am încercat s-o inoculăm și noi prin articolul de față. Sklovski și Bahtin aveau idei estetice diferite, reprezentau ideologii literare diferite, erau adversari pe câmpul de bătălie  al științei literare, dar nu s-au dușmănit niciodată.

Despre toate aceste lucruri am mai scris într-un scurt Cuvânt înainte la cartea lui M. M. Bahtin, Metoda formală în știința literaturii. Introducere critică în poetica sociologică, pe care am tradus-o din limba rusă și publicat-o  la Editura Univers, București, 1992. Îmi spunea, tot cu ocazia acelei vizite, că a făcut războiul ca tunar în armata sovietică, că a trecut și prin Moldova și că imaginea care i-a rămas  în minte despre România a fost a unui țăran, care pe un ger cumplit încerca să vândă o gâscă. La rândul meu, i-am amintit că în Muzeul de artă al României se păstrează un tablou celebru al lui N. Grigorescu, Evreul cu gâsca.

"O stafie umbă prin Europa"

Clasicii marxism-leninismului, Lenin mai ales, au reușit să facă din contradicție un mobil al luptei de clasă, al învrăjbirii, urii și răzbunării pentru instaurarea dictaturii proletariatului.

Nenorocul nostru, cei din lagărul socialist, a fost că Lenin, pe care am reușit să-l văd mumificat, cât timp l-a mai suportat Kremlinul, n-a fost un politician chiar prost. Am citit conspectele sale filozofice, credeam că definiția libertății ca necesitate înțeleasă îi aparține, dar l-a plagiat sau copiat pe Hegel, a cărui dialectică idealistă recunoaşte că a răsturnat-o cu capul în jos, cocoțându-l pe om în vârful piramidei și coborându-l pe Dumnezeu la pământ, după o nouă logică filosofică, marxist-leninistă, ateistă, materialist-dialectică. Astăzi, nu mai crede nimeni în enciclopedismul filosofic al lui Lenin, și nici că Stalin a fost cel mai mare lingvist, chiar dacă a contribuit din plin la crearea limbajului de lemn și spălarea creierelor.

Imediat după 1990, când am reușit să-mi iau ca suvenir o pietricică din zidul Berlinului, eram profesor la Universitatea din Bratislava, în Cehoslovacia încă unită. Am citit atunci un articol din săptămânalul cultural "Literaturnaja Gazeta", cu titlul "Nu vă lepădați de Marx!" Dacă de Lenin, Stalin și acoliții lor ne-am lepădat definitiv, Marx și Engels mai pot fi consultați încă cel puțin pentru teoretizările lor privind capitalul, valoarea și circulația mărfurilor într-o economie de piață, liberă, concurențială, precum și unele considerații despre literatură și artă. Marx și Engels sunt cei care, în Manifestul Partidului Comunist din 1848, au întrezărit pentru întâia oară stafia comunismului care umbla prin Europa. Manifestul începe cu o expresie devenită celebră: "O stafie umblă prin Europa -  stafia comunismului" și se încheie cu lozinca, nu mai puțin celebră: "Proletari din toate țările, uniți-vă!" Au trecut de atunci 167 de ani și stafia comunismului, prejudecățile și mentalitățile comuniste, pe alocuri, se destramă încă cu dificultate. Am fost întrebat de un redactor al ziarului invocat mai sus care cred eu  că sunt poeții români ce vor supraviețui după revoluția anticomunistă.

Am răspuns fără ezitare că Ana Blandiana, Mircea Dinescu și Adrian Pănescu. Singură Ana Blandiana, predestinată a fi poet, a rămas o nostalgică a imaculatului, a purului, respectând statutul, specificul și funcția poeziei, fără nicio ingerinţă de altă natură. Nici Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu n-au fost lipsiți de talent, chiar dacă uneori au alternat poezia cu afacerile și politica. Am scris atunci și câteva articole despre limba română și receptarea literaturii române în Cehoslovacia, găzduite de aceeași Gazetă literară, interesată de evoluția evenimentelor politice și literare din România, care urma cu anevoie şi sacrificii revoluțiile mai puțin violente din fostul lagăr socialist. Încă din 1989, pe zidul Universității din Bratislava scria cu grafitti: Nasleduje Rumunsko (Urmează România). Urmează să ne integrăm şi noi, cât mai repede, în rândul ţărilor cu o democraţie avansată, ca să ne putem bucura, în linişte şi pace, de frumuseţile şi bogăţia uneia dintre ţările, azi mai puţin fericite, "semănate de Domnul pre pământ."

Nu sunt un hamletian care-şi blestema nenorocul de-a se fi născut, nici un fatalist incurabil, sceptic, pasiv şi trist, dezamăgit de adversităţile vieţii, ci un optimist activ, un fel de Don Quijote, suficient de ancorat în realitate, ca să nu par caraghios, un om care a ştiut să-şi fericească destinul în vremuri de cumpănă şi care a învăţat din suferinţa materială (de copil sărac) şi spirituală (pasionat de cunoaştere), prin experienţă personală şi cultură, inclusiv politică, de ce şi pentru cine merită să trăieşti, conştient şi bucuros că mai am încă multe lucruri bune de făcut, convins că în viaţă nu e bine să duşmăneşti şi să urăşti pe nimeni, nici măcar, ca să închei precum am început, pe  potrivnicii,