Criza a intrat în vacanţă mediatică după ce a planat asupra bugetelor de concedii, în cele mai multe cazuri inexistente. România nu a mai fost o bună destinaţie nici pentru cei plecaţi la muncă afară. Aceştia nu s-au mai întors puhoaie ca-n anii trecuţi fiind legaţi de şomajul efemer şi de chiverniseala pe vremuri de criză în străinătate, preferabilă oricum neantului din ţară.

Grădina carpatică nu mai produce fructe demult. Cel mult o frunză brand autocolant bună de pus pe parbrize sau ca breloc zdrăngănit prin gropile patriei. Dar e foarte bine că românii nu mai vin în ţară după cum ne spune şi şeful statului, să stea acolo şi să muncească la căpşuni şi să trimită bani în ţară, că doar de asta s-au dus slugi pe la străini fugind de slugăritul pe doi lei din ţară. Tot ei sunt baza şi-n vremuri de criză pentru politicieni. Dar nu va fi tot timpul aşa. Cei mai mulţi nu se vor mai întoarce, iar cu timpul îşi vor statornici familiile acolo, încetul cu încetul legătura cu ţara estompându-se.

Dacă cei mai mulţi plecaseră cu ani în urmă cu gândul să facă bani şi să se întoarcă în ţară, acum acest plan e compromis. România va fi un deşert pentru câteva decenii. Ce a fost nu va mai fi. Lozul câştigat ani de zile de români prin împrumuturi pentru consum, terenuri şi alte afaceri speculative nu va mai fi tras în veci. Emigraţia va fi mai mare decât înainte de criză. Se va merge de la nimicul de aici la puţinul sau poate mai multul din străinătate. Vor rămâne politicienii care lucrează 16 ore pe zi, stăpânii de sclavi deghizaţi în patroni, gen Becali, frunza lui Elena Udrea mereu proaspătă şi toţi cei pentru care România e grădina lor carpatică.
În această grădină din care n-au fost izgoniţi niciunii îşi au sălaşul şi super intelectualii care se deosebesc de stăpânii de sclavi doar prin faptul că nu au banii acestora, în rest acelaşi primitivism uman. Dacă la nivel de pregătire există o diferenţă între un profesor universitar şi Vanghelie, deşi în unele cazuri nu, la nivel uman ei se apropie. România e un focar de scursuri afaceriste în toate instituţiile sale, începând cu universităţi şi terminând cu justiţie şi administraţie, totul e doar corupţie, impostură, pile, incompetenţă. Dar reacţia poporului la toate acestea e pe măsură. Pasivitate totală, privit la televizor, o creştere semnificativă a consumului de alcool şi ţigări, taclale interminabile.

Din când în când Vodă mai urechează sătenii că fentează statul sau nu muncesc prea mult. Sigur că e o strategie bună aceea de-a bloca din faşă revolta unora, învinovăţindu-i. Cu alte cuvinte, să tacă mâlc şi poporul că nici el n-are îndreptăţirea să se revolte. Solidaritatea culpei e singura care trebuie să funcţioneze în România. Nu contează care cât a furat, toată lumea e vinovată. Diferenţele apar doar atunci când se ajunge la tradiţionalul strigăt de luptă feudal: "Pe banii mei..."!. Pe banii mei furaţi cu japca şi obţinuţi prin ţepe date statului român, adică românilor mei, eu tai şi spânzur. Aşa ar trebui să sune până la capăt spovedania celor care pretind solidaritatea vinovăţiei. Principiul, pe banii mei sau pe voturile mele eu fac ce vreau, funcţionează şi mai bine în vreme de criză.

România nu mai e o ţară bună decât pentru a muri în ea, încă de la naştere. Copii se vor naşte tot mai mult în alte ţări pentru cei cu posibilităţi sau de ce nu pe câmpuri pentru cine nu va avea încotro. Vor rămâne doar cei care se nasc "bine", şi ei vor trăi bine după aceea, căci a lor e grădina carpatică. Adică locul în care şarpele s-a împrietenit cu Adam şi Eva şi nici măcar Dumnezeu nu-i mai poate izgoni de acolo.