Economia capitalistă are la bază alte legi, dintre care cele mai importante sunt legea valorii și legea concurenței, spre deosebire de economia socialistă care are la bază legea creșterii planificate, proporționale.

 

Faptul că fiecare producător produce în mod independent, fără a cunoaște dinainte cu precizie în ce cantitate este cerută marfa sa pe piață, înseamnă că producția de mărfuri are nevoie de un „regulator” propriu, care acționează în mod spontan pe piață, dând producătorilor anumite indicii despre ce și cât să producă la un moment dat.

Acest rol în joacă legea valorii, protrivit căreia producția și schimbul de mărfuri au loc în funcție de cheltuiala de muncă materială și muncă vie, cheltuială care exprimă, de fapt, valoarea mărfii, valoarea în jurul căreia oscilează prețul, ca urmare a unor anumiți factori ca: raportul cerere-ofertă, cantitatea de bani aflată în circulație, lupta de concurență, crizele economice, politice și sociale, politicile bugetare, monetare și fiscale, instabilitatea economică și politică internațională, conflictele militare, catastrofele naturale etc. În general, prețul de vânzare se abate de la valoarea mărfii și numai arareori poate să coincidă cu valoarea.

Producătorii își vând mărfurile la prețul de producție, format din cheltuielile cu materiile prime, materialele, energie, apă, transport și din cheltuielile cu forța de muncă, la care se adaugă o anumită cotă de profit, astfel încât să-și poată vinde marfa pe piața concurențială, plină de învingători și învinși.

Spre deosebire de economia socialistă planificată, unde prețurile sunt reglementate de stat, fiind stabile o perioadă îndelungată de timp, în economia capitalistă prețurile oscilează mereu, în funcție de factorii amintiți. Acest lucru se întâmplă, deoarece legea valorii dă producătorilor indicații foarte generale și numai posterioare, adică numai după ce marfa a fost produsă și a ajuns pe piață. Ca urmare, producătorii măresc sau reduc producția, măresc sau reduc prețurile, așa cum consideră fiecare că este mai avantajos pentru el.

În capitalism, guvernele nu stabilesc prețurile, dar le pot influența prin politica fiscală (accize, taxa pe valoarea adăugată etc), prin politica salarială, prin politica monetară și valutară etc.

Majorarea accizelor și a taxei pe valoarea adăugată, determină creșterea prețurilor de vânzare cu amănuntul, în timp ce majorările salariale determină creșterea costurilor producției, lucru ce nu convine producătorilor, care doresc o forță de muncă cât mai ieftină și cât mai intens exploatată ceea ce duce la uzura fizică și morală și chiar la pierderea capacității de muncă, cu inconvenientele de rigoare.

De asemenea, menținerea unui nivel scăzut al salarizării, poate duce la migrarea forței de muncă, lucru de nedorit, mai ales atunci când migrează în alte țări.

Având în vedere că nivelul veniturilor, deci și al salariilor, în România este sub limita subzistenței, printre cele mai mici, nu numai în Europa, ci chiar în lume, majorarea salariilor se impune cu necesitate, cu orice risc. Dacă amintim că şi sporul natural este negativ, pericolul dispariţiei forţei de muncă din România - susţinătorii fondurilor de pensii şi asigurări sociale - este evident.  Nimeni nu are dreptul să ne impună limite la deficitul bugetar într-o perioadă în care România este în curs de dezvoltare. Nicio țară, care astăzi este dezvoltată, nu a limitat deficitul bugetar la 3% din PIB, unele date statistice internaționale indicând deficite de 4-5% din PIB-ul lor și în unele perioade, chiar mai mare.

România trebuie să iasă din această situație rușinoasă care ne pune într-o stare de inferioritate față de alte națiuni ale Europei și lumii.

Pentru aceasta, trebuie să se pună capăt, imediat, scoaterii din țară a unor profituri uriașe, care nu numai că nu sunt impozitate, dar reduc volumul acumulării interne de capital, adică însăși capacitatea de dezvoltare a României. De asemenea, trebuie să se pună capăt concesionării oarbe a unor însemnate bogății ale subsolului, deoarece aceasta duce la epuizarea rapidă și ireversibilă a acestora, astfel că în viitor, chiar dacă ar avea, România nu își va mai putea dezvolta industria, condiție esențială de existență viitoare a țării.

A venit vremea să ne trezim și să nu mai acceptăm presiunile venite din afara țării, dar pentru aceasta avem nevoie de conducători curajoși și patrioți și de partide politice, care să nu-și irosească forțele în gâlceve și circ politic, ci să-și unească forțele pentru a scoate țara din starea de mizerie în care se află. Țelul lor comun trebuie să fie bunăstarea poporului și ridicarea țării la nivelul țărilor dezvoltate ale Europei și ale lumii.

În ceea ce privește politica economică de urmat, n-ar fi lipsit de interes să se apeleze la istorie și să se încerce armonizarea politicii liberale din anii 1923 „prin noi înșine” cu politica țărănistă a anilor 1930 „politica porților deschis”, astfel încât să nu se lovească în capitalul autohton care, la un moment dat, va trebui să devină preponderent.