Promiteam câteva precizări necesare în favoarea educaţiei religioase a tineretului şcolar. Un eveniment cu consecinţe majore în viaţa religioasă de care trebuie să ţinem seamă, a fost Conciliul Bisericii Catolice de la Trento (1568), convocat pentru stabilirea tacticii şi mijloacelor Contrareformei.

De acest Conciliu care se dorea ecumenic se leagă aprobarea unor dogme importante: Scriptura şi tradiţia legată de Sfintele Taine aveau aceeaşi autoritate; Biserica avea singurul drept de a interpreta Scripturile; Ediţia de căpătâi a Bibliei a fost declarată Vulgata, traducerea în limba latină a Sf. Ieronim (sec. IV - V e.n.). După cum se ştie, ediţia de bază în credinţa şi practica ortodoxă este septuaginta, traducerea în greaca comună a Vechiului Testament, iar Noul Testament a fost scris direct în neogreacă. Ediţia de bază a cultului protestant este textul masoretic (de la ebr. masorah - a transmite). Protestanţii recunosc drept autoritativă doar Scriptura. Ei susţin că Biblia e infailibilă şi suficientă pentru salvare.

Pretenţia de universalitate a Bisericii Catolice a generat în lume iezuitismul, indexarea cărţilor (mai târziu  se va numi cenzură), intoleranţa religioasă, arderile pe rug, abjuraţiile, ostracizările, urmate de numeroase mişcări reformatoare, de secte şi credinţe protestante. Inculsiv prozelitismul, tendinţa de a racola sau a converti de la o credinţă la alta, interzis sau neagreat azi în ţările civilizate, s-a născut ca o reacţie la Contrareformă.

Prin Tradiţie, Concilii sau Hotărâri Sinodale, singurul drept de a interpreta Scripturile îl are  Biserica, iar predarea Religiei, respectiv Educaţiei religioase, o fac preoţii cu drept de predare şi absolvenţii Facultăţii de Teologie, cu mono sau dublă specializare şi modul psiho-pedagogic. Se subînţelege că la filiera vocaţională, cu profil teologic, preotul sau profesorul va fi de confesiunea respectivă. La celelate niveluri, filiere şi profiluri aş proceda aleatoriu. Dacă, de exemplu, într-un oraş sunt 10 catedre (sau ore) de educaţie religioasă, aş desemna persoanele disponibile prin tragere la sorţi, pentru a evita prieteniile, posibilele aranjamente, rivalităţi, simpatii sau antipatii confesionale. Să mă explic: în actele de stare civilă sunt de religie ortodoxă, dar convingerea, mai ales ca profesor de cultură şi civilizaţie universală, este ecumenică, universalistă, fiindcă eu sunt prieten cu toată lumea şi rostul meu pe lume e să iubesc, nu să urăsc, nici măcar pe vrăjmaşii mei, pe care eventual îi compătimesc, sau mă rog lui Dumnezeu să le dea minte şi să-i îndrepte pe calea cea bună. Am mai spus-o şi repet: una este să crezi şi alta să fii convins în ceea ce crezi. A crede este o chestiune de cultură şi educaţie. Dacă sub comunişti era aproape periculos să recunoşti că eşti credincios, azi credinţa a devenit o modă şi este jenant să spui că nu crezi, ba unii pot face din slujirea credinţei şi surse de venituri necuvenite. M-a întrebat odată cineva dacă cred sau nu în Dumnezeu. I-am răspuns aproape cu o blasfemie, pentru care Dumnezeu sper că mă va ierta, fiindcă am fost sincer. Pe mine nu mă interesează atât de mult forma sub care îşi imaginează oamenii că există Dumnezeu, cât să trăiesc şi să mă comport ca şi cum ar exista, indiferent sub ce formă. Sunt convins însă că dacă n-ar fi existat Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, omenirea ar fi dispărut demult de antropofagie, oamenii s-ar fi devorat unii pe alţii, încât, nedumerit pe deplin ca mulţi oameni de ştiinţă sau chiar mistici, îmi place să pariez cu Pascal: Dacă există şi cred, am câştigat totul; dacă există şi nu cred, am pierdut totul; dacă nu există şi cred n-am ce pierde. Cred că legile naturii şi ale vieţii sociale n-ar fi fost posibile şi nici nu înseamnă nimic dacă n-ar exista o Lege a Domnului din cele 10 porunci. Toate ciclurile şi nivelurile instructiv-educative, filierele şi profilurile din învăţământ (teoretic, umanist şi real, tehnologic, vocaţional), trebuie să ţină cont de acest lucru.

Dacă aş fi preot sau profesor la o oră de Educaţie religioasă le-aş spune elevilor mei, indiferent de compoziţia confesională a clasei, fie chiar şi numai unul de altă credinţă, că sunt de religie ortodoxă şi că sunt mândru de acest lucru, fiindcă cine nu se mândreşte cu ţara în care trăieşte, cu familia în care s-a născut, cu partidul politic din care face parte, cu religia de care aparţine, nu e demn de aceste comunităţi. Din acest moment discuţia se mută exclusiv pe ceea ce-i uneşte pe credincioşi, nu pe ceea ce-i deosebesc şi le-aş aduce ca argument o mostră de ecumenism din cartea lui Patrick Rivière, Sfântul Graal, graalul fiind potirul în care Iosif din Arimateea ar fi strâns ultimele picături din sângele lui Hristos, deci un receptacul al Iubirii divine: "Cum se face că oamenii vorbesc de atâţia zei când nu există decât un singur Dunmnezeu? Stăpânul îi răspunse: "Uitaţi-vă , îi spuse el, la aceşti oameni care coboară în fiecare zi la malul Gangelui, unii scot apa într-un ulcior, alţii o iau într-un castron sau pur şi simplu în căuşul mâinilor, apa ia forma recipientului care o conţine şi totuşi este aceeaşi apă; la fel şi cu persoana lui Dumnezeu" (Reprodus după Ramakrishna, filozof mistic indian din secolul XIX). Nu există religie antică sau modernă, politeistă sau monoteistă care să nu aibă un component care merită să fie cunoscut şi apreciat. Ne bucură că un român, Mircea Eliade, a fost unul dintre cei mai mari istorici şi valorizatori ai religiilor lumii.

În împrejurări fericite, compensatorii am  avut ocazia să-l cunosc la Instanbul pe Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic al Contantinopolului (păstrez ca amintire o cruciuliţă) şi m-a impresionat ecumenismul său, nu numai ca primul dintre egalii Bisericilor Ortodoxe, dar şi ca promotor al frăţietăţii cu celelalte Biserici, indiferent de dogmele şi practicile de slujire a lui Hristos. Desele întâlniri şi discuţii ale Sanctităţii Sale cu papa Francisc I, pontiful catolicismului, se pare că au întărit universalismul credinţei. Aş dori să închei în sprijinul credibilităţii spuselor şi propunerilor mele cu o mărturisire. Am crescut cu Biblia în casă, care mi-a fost până la o anumită vârstă şi bibliotecă. Păstrez şi mă folosesc în viaţa şi activitatea mea de toate ediţiile cunoscute ale Bibliei sau Sfintei Scripturi. Mai păstrez încă o ediţie apropiată sufletului meu a Noului Testament, tipărit prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 340 de ani din iniţiativa şi purtarea de grijă a Prea Sfinţitului Emilian, episcop al Alba Iuliei, cu o dedicaţie care mă onorează: "Domnului prof.univ.dr. Paul Magheru, în semn de preţuire pentru contribuţia Dumneavoastră la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti. Cu arhiereşti binecuvântări Episcop Emilian Arădeanul, vicar eparhial, membru de onoare al Academiei Române.