Eminescu înseamnă şi Oradea, Oradea înseamnă obligatoriu şi Eminescu. Dintre cei 163 de ani câţi au trecut de la ivirea în lume a unei carpatice Falii de Existenţă, 147 de ani leagă urbea de pe Crişul Repede de acest Danubian Semn celest în sensul că, dacă la 16 ani de viaţă ai acestuia, bihoreanul Iosif Vulcan îi deschidea porţile Familiei celor de zei însemnaţi până la dispariţia Foii orădene, românimea s-a bucurat de Eminenţa cuvântului cu grijă ales, următoarea publicaţie orădeană Cele Trei Crişuri a lui Bacaloglu adăposteşte şi ea gânduri despre Prinţul luminii din Luceafăr.

În numărul 1 - 2 / 1921, Romulus Demetrescu întreabă: "Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?" şi răspunde că: Cel care a hotărnicit că drumul nostru spre eternitate pavat trebuie să fie cu dale de Existenţă întregitoare de cugetări şi fapte spre înţelegerea esenţialităţii şi legităţii universale, translatorul metafizicii transcendenţei este şi trebuie să fie Cel care a fost meditaţia însăşi. Revista orădeană Familia, seria a III-a a lui Samarineanu, a relatat in extenso lucrările Festivalului "Eminescu" de la Oradea din anul 1937, ocazie cu care au venit în Urbea Mare mulţi dintre cei mai de seamă scriitori români din toată ţara. Cu acest prilej, s-au stabilit fireşti conexiuni între Fenomenul Eminescu şi lume. Astfel, în traducerea franceză a poeziilor lui Eminescu, datorate lui Louis Barral (Paris 1934), acesta spunea: Eminescu "este un european şi în acelaşi timp un astfel de produs al solului (care l-a făurit, n.a.), încât nu s-ar putea face o istorie completă a mişcării romantice, fără a ţine seama de elementul original pe care acesta îl depune în marele curent de idei şi de simboluri care traversează secolul al XX-lea." . Aşadar, Luceafărul nostru a făcut cunoscută existenţa românească Panteonului lumii. Prin urmare, românitatea bihoreană s-a sublimat în lumina revărsată de Unul dintre cele dintâi plăsmuiri ale Firii în care s-a zidit Lumea. Fie ca această identitate să dăinuiască peste Timp şi Spaţiu. Amnarul Timpului, mângâind cremenea Spaţiului cu iască de Carpaţi deasupra, a scăpărat scânteia Eternităţii ce s-a înălţat spre Vesper Sera, formând osmoza flăcării ce şi azi o mai vedem luminându-ne din firmamentul destinului universal. Atunci, la mijloc de nouăsprezece sute de ani, prin această lumină împletituri din Doină şi înţelepciuni din bătrâne cronici cu sfinţenie păstrate-n uitate mănăstiri, rezonând mai apoi cu potenţe de pe alte locuri cu energiile cosmice, trepte au făcut la Templul lui Apolo, ochii noştri spre cer ridicând. Fidelele ecouri din cântec de bucium, din dangăt de clopot şi chemări de toacă, în seara cu miros de tei şi salcâm, la foc de stână unde bătrâni păcurari povestesc fapte de curaj ale celor fără de noroc Muşatini de la Tiras pân-la Tisa, într-o de zei dăruită limbă se prefac în nestemate de titanic gând şi faustic demonică plină de durere şi de neiertat sete de Absolut. Astfel că pe creştetul Dorinţei de contopire cu Cuprinderile fără de-nceput şi fără de sfârşit vedice, pe al singuraticului Noumen şi pe al Misterului se sprijină sideralul altar al Marelui. Se oficiază acum aici sacrul act de gratitudine spre gloria măreţului Arhanghel Mihai. Primească sfânta amintire a naşterii sale piosul nostru gând de recunoştinţă, la jertfa-i capetele noastre plecăm. Ne legăm în faţa lui să-i urmăm calea întru românitate până la plinirea Chemării noastre din zodiile Adevărului, Binelui şi Frumosului, Amin!

Ioan BABA ARMÂNESCU