Campania pentru alegerea parlamentarilor europeni din partea României este în toi. Parca recuzita propagandistică (maşinile de zgomote) nu este atât de agresivă ca în alte rânduri, însă şi de această dată remarcăm aproape zilnic aspecte care ne şochează.

Despre lupta de idei (şi numai), care se dă în aceste zile în sânul comunităţii maghiare, am mai spus câte ceva. Merită să subliniem şi de această dată faptul că pentru a nu-şi pierde electoratul (mai exact prilvilegiile dobândite prin păcălirea acestuia), aşa-zişii lideri «moderaţi» ai comunităţii maghiare (Marko Bela şi ceilalţi aflaţi acum la conducerea UDMR) au devenit în multe împrejurări mai radicali chiar decât aripa lui Tőkes. Am remarcat cu toţii maniera în care s-a făcut lansarea candidaţilor UDMR pentru Parlamentul Europei (decorul fiind la fiecare manifestare de acest fel împânzit cu steaguri ale Ungariei, intonându-se cu frenezie imnul aceluiaşi stat străin), însă suntem indignaţi în continuare, precum locuitorii din Salonta zilele trecute, când, pe străzile oraşului, dintr-un microbuz cu numere de Cluj vopsit în culorile drapelului naţional al Ungariei, care a parcurs în lung şi-n lat oraşul, răsunau acordurile imnului naţional al aceleiaşi ţări, tot pentru a stimula entuziasmul electoral al celor chemaţi să aleagă prin vot reprezentanţii ... României în Parlamentul Europei.
Zicem noi despre maghiarii din România, dar nici cu ai noştri nu ne e ruşine! Patronul spiritual al partidului despre care se spune că este condus de Traian Boc i-a depăşit în inventivitate pe cei care au introdus «declaraţia de avere» obligatorie pentru candidaţi la alegerile locale din 2004 şi a inventat minunea numită «Referendum», pentru a-i bulversa pe ceilalţi competitori politici. Deh, dacă tot i-a ţinut figura în mai, atunci când, mai cu turism electoral, mai cu influenţe politice de peste mări şi oceane, şi poate - de ce nu ? - cu calculatoarele şi programele acestora utilizate pentru centralizarea voturilor, a reuşit să convingă lumea «negru pe alb» că românii îl iubesc aproape la fel de mult ca pe Ceauşescu! Votul uninominal este bun, desigur, şi mai bun este însă un referendum care să-ţi dea posibilitatea ţie, preşedinte jucător, care şi astăzi, la 3 ani de când ai părăsit oficial partidul, eşti imaginea sa, să-i faci campanie pentru a trimite în Parlamentul Europei numărul de oameni de care are nevoie grupul parlamentar european care i-a adoptat cu ochii închişi pe cei care ajunseseră acolo pe cealaltă aripă (socialiştii roşii) a spectrului politic.
Despre partidul cumpărat de Becali (PNG) de la fostul primar general al Capitalei putem spune doar că, în urma rezultatelor Stelei, care în fond ne-au mâhnit pe toţi românii, a ajuns - cum inspirat spunea un confrate în acest colţ de pagină - «în zona cotelor procentuale a marjelor de eroare caracteristice sondajelor de opinie», după ce prin acest partid au trecut «ca prin ciur» foşti parlamentari aleşi pe listele altor partide (PRM, PUR etc.) direcţionaţi de hrebenciuci în acest sens pentru a deruta electoratul. Nici banii fără număr ai «patronului», nici bafta acestuia (câştigă zeci de milioane de euro la table şi alte jocuri de noroc) nu-i pot păcăli la infinit pe cei care au fost în câteva rânduri impresionaţi de «pomenile televizate» ale unuia care a făcut şi lucruri bune, dar s-a remarcat în primul rând ca fiind un dezechilibrat în tot ceea ce face. Îmi aduc aminte declaraţia unui tânăr deputat (acum în conducerea PNG) cum că în 2000 Becali se străduia să fie validat reprezentant al comunităţii italienilor în Camera Deputaţilor. Dacă este «cavalerul luminii» atât de italofon, de ce nu face nimic pentru românii din Italia în aceste zile? Ne-a impresionat sincer în acest sens gestul liderului PRM de a retrage parlamentarii proprii din Grupul ITS (creat chiar prin prezenţa lor acolo) în urma poziţiei deosebit de dure exprimate de Alessandra Musolini vizavi de românii din Italia.
Electoratul român de stânga este şi el derutat, acum, cu nici două săptămâni înainte de a-şi da votul pentru parlamentarii europeni, în condiţiile în care, după ce aleşii lor naţionali au votat un guvern de dreapta, s-au înhăitat (pentru a răsturna acelaşi guvern) cu cei pe care prin legea internă (Statutul partidului desprins în 1992 din formaţiunea continuatoare a fostului PCR) îi obliga expres să nu coopereze cu ei. Două înfrângeri zguduitoare a înregistrat PSD anul acesta. Mai e loc şi pentru a treia în palmaresul partidului care se vrea cel mai mare din România (ca număr de membri) şi care cu câţiva ani în urmă se credea chiar unic?
Peste toate acestea vine apatia milioanelor de votanţi, care, indiferent cu cine au votat, au primit de fiecare dată altceva decât li se promisese, fiind din ce în ce mai greu de convins de utilitatea votului lor exprimat conştient.