Toată lumea este de acord că economia românească s-a prăbuşit, pur şi simplu, după ruptura din decembrie '89. Întreprinderi care trăiau doar din export, brusc, au devenit necompetitive, evoluând galopant spre faliment. Paragina economică românească este totală. Întrebarea esenţială care se pune este: Se putea opri prăbuşirea economică şi falimentul tuturor întreprinderilor chiar în haosul reglementativ postdecembrist?

 

Întrebarea are o miză uriaşă deoarece răspunsul vizează nu doar trecutul, ci şi viitorul. Se spune că excepţia confirmă regula. Nu şi în acest caz. Nu, deoarece dacă din 10 întreprinderi de acelaşi profil, evoluând în acelaşi climat reglementativ, având doar conduceri diferite, una evoluează în creştere şi performanţă, iar nouă falimentează, atunci se pun altfel de întrebări. Ca să începem analiza trebuie să vedem dacă există o asemenea întreprindere. Am găsit-o. Şi a fost o extrem de reconfortantă surpriză. Este vorba despre Complexul Viticol Recaş. Am ajuns acolo pentru cu totul alte probleme. Dar pe măsură ce cunoşteam realitatea, la faţa locului, deveneam tot mai uimit. O întreprindere agricolă care a pornit în '90, egal dotată ca toate celelalte, este azi aproape complet mecanizată, de la plantarea viţei-de-vie şi culesul strugurilor, la umplerea sticlelor şi ambalarea lor în cutii de carton. Obţine an de an medalii la concursurile internaţionale şi produce anual 4,5 milioane de sticle (pe 800 de ha), pe care le exportă, până în acest an aproape integral, pe cele mai exigente pieţe: Anglia, Canada, SUA, Singapore etc. Automatizările şi tehnologia sunt de ultimul răcnet. Vinul este produs sub supravegherea unui oenolog australian care îşi face meseria în turneu: Australia, Spania, Recaş, fiecare loc având o altă perioadă de recoltare. Cum a fost posibil şi cine a făcut acest lucru? Simplu. Când a fost vremea privatizării au cumpărat acţiuni fostele cadre, mai ales din conducere. Deci fără investitori strategici, gargară, bau, bau..., hau, hau... Da, dar au fost suficient de serioşi şi de inteligenţi mai ales să nu se fure pe ei înşişi, aşa cum au făcut aproape toţi imbecilii care au pus mâna pe întreprinderi după decembrie, băgând mâna şi ducând acasă. Ei, cei de la Recaş, au condus întreprinderea după reguli economice stricte, reinvestind ceea ce câştigau. Era întreprinderea lor. Aşa au ajuns ca doar Crama şi instalaţiile de vinificare să valoreze, azi, 30 de milioane de euro. Este tot proprietatea lor (nu sunt mulţi). De aceea sunt şi au fost infinit mai deştepţi decât miile de directoroizi şi ingineroizi care duceau acasă (mă rog, în buzunar) tot ce puteau, crezând că se aleg cu ceva din halca comună. Au fost proşti, pentru că ce au tratat cu neseriozitate, crezându-se isteţi, s-a risipit. Ar fi putut ajunge majoritatea proprietari ca şi cei de la Recaş. Mai mult, ar fi păstrat locurile de muncă etc. Deci dezastrul economic ar fi putut fi evitat. Dar pentru aceasta trebuiau oameni întregi, nu şmecheri. Rezerva de cadre economice şi administrative a fostului partid unic s-a dovedit a fi în cea mai mare parte o simplă colecţie de piloşi proşti şi neprofesionişti.

 

Concluzia este simplă: dacă cineva doreşte ca viitorul acestei ţări să devină luminos, este strict necesar ca în toate posturile de decizie să ajungă profesionişti serioşi, iar nu clienţi politici. Neschimbarea actualului sistem de aranjare a clientelei politice în dauna profesionalismului condamnă definitiv pseudopartidele (găştile) politice. Cât despre răsplată nici Ceauşescu nu a crezut niciodată că... lucrurile întotdeauna evoluează.