De multe ori auzim în literatura de specialitate faptul că România a avut şansă de-a lungul istoriei în urmărirea realizării dezideratelor naţionale. Este de discutat acest aspect şi nu îl putem face aici într-un spaţiu atât de restrâns. Cert este însă un lucru şi anume că de-a lungul istoriei liderii românilor au ştiut de cele mai multe ori să ia decizii importante, profitând de contextul internaţional astfel încât obiectivele esenţiale ale naţiunii să fie îndeplinite.

Când vorbim însă despre semnificaţia zilei de 9 mai în istoria României şi a Europei deopotrivă nu putem folosi această logică, deşi, iată, momentul are pentru români o semnificaţie cu totul aparte în raport cu celelalte state europene. Tocmai din această cauză evenimentul este desenat în spaţiul românesc în contururi mult mai vizibile decât în alte spaţii ale continentului.

La 9 mai 1877, Mihai Kogălniceanu rostea celebra frază "Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare". Este un gest de serioasă consolidare a tânărului stat naţional român în forma sa de la 1859, în urma căruia România mică îşi va câştiga independenţa. Dincolo de importanţa evenimentului pentru dezvoltarea ulterioară a statului naţional român, semnificaţia sa depăşeşte graniţele imediate ale României vremii prin consecinţele pe care le are asupra celorlalte teritorii locuite majoritar de români, dar care încă nu făceau parte din statul român, în primul rând Transilvania. Mica Românie va fi ghemul în jurul căruia se vor aduna în 1918 aproape toate fibrele româneşti. Desigur că ministrul de Externe al României de la acea vreme, Mihail Kogălniceanu, nu avea cum să anticipeze cotitura pe care avea să o ia Europa şapte decenii mai târziu prin efectuarea primilor paşi în direcţia închegării Uniunii Europene la semnalul decisiv dat de un alt ministru de Externe celebru, Robert Schuman, al Franţei de data aceasta. Nu putem astăzi decât sublinia existenţa acestei fericite coincidenţe care leagă intrinsec o dată în plus istoria creării statului naţional român de cea a constituirii unei entităţi şi mai mari denumită astăzi Uniunea Europeană.

Între cele două momente, 9 mai 1877, declaraţia de independenţă a României, 9 mai 1950, istorica declaraţie a ministrului francez de Externe Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state, se interpune un alt moment important al istoriei Europei, capitularea Germaniei la 9 mai 1945, când Aliaţii din cel de-al Doilea Război Mondial au obţinut victoria împotriva Germaniei naziste, punând astfel capăt celui mai înfiorător conflict din istoria continentului european. România a participat activ şi la acest moment important al istoriei continentului nostru, dând obolul său în numeroase victime umane.

Pentru un cercetător istoric român toate cele trei momente ale istoriei naţionale şi europene sunt în egală măsură de importante. Chiar dacă de-a lungul timpului, în condiţiile în care adesea istoricul este "supt vremuri", vorba cronicarului, datorită în primul rând factorului politic, accentele au căzut când pe unul, când pe altul dintre evenimentele menţionate, toate fac parte din fibra noastră naţională, unele mai adânc încrustate, vezi obţinerea independenţei naţionale, altele mai puţin apăsate, vezi marcarea declaraţiei Schuman, una imposibil de consemnat în ţara noastră înainte de 1989. De altfel, decizia de aniversare a evenimentului şi de definire a sa ca zi a Europei a fost luată abia de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Cu toate acestea, astăzi, ca stat cu drepturi depline în Uniunea Europeană şi într-un context internaţional parcă din ce în ce mai fluid la frontiera răsăriteană a acestei construcţii politice, generat de incapacitatea unora de a înţelege mersul înainte al lucrurilor în condiţiile în care resimt o vădită nostalgie a unui trecut "glorios", România este în egală măsură atentă la toate cele trei semnificaţii ale zilei de 9 mai despre care am făcut vorbire aici. Tocmai de aceea, nu putem să nu facem apel la Robert Schuman, părintele Uniunii Europene, care susţinea la 9 mai 1950 că "pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice.... Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie". Trebuie să remarcăm aici în spusele ministrului de Externe francez prezenţa unui ascuţit spirit de sinteză asupra trecutului, dar şi de anticipaţie în egală măsură, un text la care, altminteri, cei care-l uită ar face bine să revină periodic. Nu sunt decât patru rânduri şi credem că nu ar fi un efort prea mare care să conducă la epuizarea intelectuală a celor responsabili.

Prof. univ. dr. Gabriel MOISA