Vreme de aproape un secol, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a fost o zi de sărbătoare şi de speranţă. Steagurile au fluturat, cântece au fost intonate, marşuri au fost organizate cu minuţiozitatea bucuriei planificate.

 

Această zi a fost, oriunde steagul roşu s-a înălţat, ziua genezei, ziua întemeierii, ziua naşterii celei mai drepte dintre lumi. Iar chipul lui Lenin strălucea, astral, peste întinsele domenii guvernate de raţiunea dialectică.

Nostalgia intelectuală de astăzi duce mai departe această înclinaţie de a glorifica, mitic, ziua de atunci. Cei care apără, mai mult sau mai puţin entuziast, Marele Octombrie preferă să vadă în bolşevism raza de lumină care a traversat secolul trecut. Excesele, rătăcirile, eşecurile, (tot atâtea cuvinte care ascund, elegant şi eufemistic, crimele) sunt sacrificii necesare spre a atinge acel prag al eliberării umanităţii întregi. Marxism - leninismul este, acum, ca şi în urmă cu un veac, ipoteza ce, aplicată fiind, are potenţialul de a conduce, legic, la eliminarea inegalităţilor şi la saltul în imperiul demnităţii umane autentice. Progresiştii contemporani au în comun cu bolşevicii lui Lenin predilecţia utopică, pasiunea nestăvilită de a salva, de a mântui, de a corecta, de a modela. Imperfectă, natura umană este materialul din care se toarnă o alta, epurată de unghiuri inestetice.

Pentru aceşti nostalgici, totalitarismul sovietic nu va fi, niciodată, decât un laborator dedicat binelui, marcat de limitările inerente oricărui început. Determinarea cu care violenţa a fost utilizată, spre a lichida întregi comunităţi, este justificată, inevitabil, prin apelul la ideea nobilă ce trece înaintea oricărui destin. Colectivitatea este mai importantă decât omul, iată lecţia pe care Octombrie le-o oferă nostalgicilor contemporani nouă. Pe altarul progresului, oricare jertfă este legitimă . Nici o victimă nu este inocentă.

Supravieţuirea comunistă, în acest avatar al nostalgiei, se construieşte împotriva evidenţelor memoriei. Pentru atleţii orbirii ideologice, (seria de articole din New York Times dedicată lui 1917 este exemplară), depoziţia istoriei nu are nici o relevanţă. Literatura care vorbeşte despre ororile motivate ideologic este, pentru aceşti pelerini ai idealului, irelevantă. Comunismul înseamnă, pentru ei, statuia care străluceşte, glorios, imaculată.

Centenarul lui 1917 nu poate fi separat de această tenacitate a nostalgiei. Refuzul de a accepta realitatea regimurilor comuniste ca pe una totalitară este semnul cel mai puternic al obstinaţiei cu care amprenta suferinţei este ignorată, în numele utopiei. În variante adaptate, postmoderne şi glamour, comunismul trăieşte ca ispită a spiritului, la un secol după 1917. Spectrul lui Lenin nu este exorcizat.

A afirma continuitatea dintre Lenin şi Stalin ţine de un imperativ al decenţei intelectuale. A reaminti că unica formă în care planificarea poate învinge este prin consolidarea mizeriei umane este un semn de verticalitate critică. Adevărurile elementare trebuie apărate, rostite, spre a contracara un soi de amnezie complice.

Marea Revoluţie Socialistă a inaugurat un ev al tiraniei. Sângeros, ideocratic, imuman, comunismul a visat să zidească o cetate ideală. Dar edificiile sale au fost doar vaste teritorii al crimei şi ale pauperităţii. Strivirea omului în menghina ideologiei este proiectul de la care nu a abdicat niciodată. Ipoteza comunistă este, inevitabil, o ipoteză din care se ivesc sclavia, domnia adevărului unic şi conformismului ucigător. Între comunism şi libertate, orice cale de conciliere este imposibilă. A alege între cele două este obligatoriu, acum, aşa cum era cu un secol în urmă. (contributors.ro)