Dezindustrializarea ţării şi abandonarea agriculturii pentru ca românii să-şi vândă pământul i-au transformat pe mulţi realmente în muritori de foame. Fără să vrea, unii ştiind exact ce fac, alţii nici măcar bănuind că se duc şi se vând la propriu. Am citit un articol în "Lettre Internationale", în care ziaristul italian era revoltat de soarta unor români, care, pentru a se angaja, erau nevoiţi să dea patronului sau proprietarului de pământ tribut nevasta sau prietena cu care mergeau, pentru a-şi păstra locul de muncă. Aceasta este mai mult decât sclavie. De fapt, odată prinşi în capcanele unei asemenea situaţii, nici măcar nu mai pot scăpa. Echipe de bătăuşi plătiţi de patron fac periculoasă orice tentativă de a scăpa. Nu le inventez. Le reproduc după ziaristul italian, care descria situaţii din Italia. Desigur, acest aspect nu se referă la toţi cei plecaţi să muncească afară. Dar, din păcate, cazurile nici nu sunt extrem de rare. Am întâlnit un om care aici fusese electrician. S-a dus. Iniţial a fost văcar la un stăpân care avea un vătaf (şef de slugi) spaniol şi care... l-a dus la psihiatru. Apoi a devenit cioban la un alt stăpân. Aici a scăpat de vătaf, dar nu a scăpat de stăpân. Şi-a dus cu el nevasta şi copiii. Mă întreb din cei 3-4 milioane de români care şi-au luat lumea în cap câţi plâng de-a latul lumii? Se gândeşte cineva la ei? Dar oare se gândeşte cineva chiar la cei care s-au dus, care "se realizează", dar nu sunt acasă niciodată? Cred că este necesar un organism, o instituţie care să se ocupe de soarta lor. Măcar să li se ofere ocazia şi să li se deschidă ochii pentru a-şi plăti de acolo de unde sunt asigurările sociale, pentru a se putea întoarce la pensie în ţară sau să se încheie acorduri interstatale, să plătească dacă vor acolo procentele de asigurări şi acestea să le poată fi transferate la pensie în ţară. Mai mult, statul ar trebui să le faciliteze posibilitatea de a-şi construi apartamente în ţară sau de a-şi cumpăra, intermediat de stat, pământ pe care să-şi construiască o casă, dacă vor, pentru a se putea întoarce în ţară.

Ar fi greu? Ar fi de bun simţ? Sau nu avem decât nişte nenorociţi de politicieni care se muşcă de fund unii pe alţii?