Motto: "Un om nu poate face nimic într-o ţară rău întocmită, şi măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea: a poruncit câinelui, şi câinele pisicii, şi pisica şoarecelui, şi şoarecele şi-a atârnat porunca de gât". M. Eminescu Ms. 2264.

Carevasăzică acolo unde nu există reguli există haos, iar haosul produce faliment şi accidente. Gradul de completitudine a sistemului de reguli depinde de necesităţile societăţii respective sau de interesele celor ce dictează, pentru că atunci când elita politică nu elaborează legi (reguli) după necesităţile populaţiei, ci după alte interese atunci dictează. Arbitrariul este principalul element de definiţie a dictaturii, a oricărei dictaturi. Desigur, la noi, astăzi, nici o persoană nu mai poate fi dictator, dar partidele politice (rebele, mă rog partide!), sau mai bine zis asociaţiile de interese ale elitelor reţelelor pot conduce şi conduc de 20 de ani ţara în mod arbitrar, deci dictatorial. Una dintre cele mai importante "înlocuiri" ale unei societăţi constă în regulile de circulaţie a bogăţiilor, a banilor. Iar când cel ce cheltuie nu are posibilitatea de a controla circulaţia banilor săi, atunci el nu este liber, lui i se impune, i se dictează, este jecmănit. Tot ce s-a întâmplat în ultimii 21 de ani în România, fie că au fost furate prin privatizare bunuri, fie că au fost devalizate bănci, fie că au fost trucate şi vândute (ciubucărite) licitaţii etc... absolut totul s-a făcut cu banii publici. Toate au fost rodul sudorii populaţiei sau a impozitelor şi taxelor plătite de aceasta. Circulaţia bogăţiilor, în România, a fost circulaţia banilor publici care s-au privatizat prin furt. Populaţia asistă cu uimire cum nume sonore ale zilei (nume de o clipă!, azi sunt mâine "nici n-am fost" parcă) cad la minimă adiere justiţiară: primari de mari oraşe, miniştri, secretari de stat etc... Dar toţi aceştia care ţin ziarele pe tarabă nu sunt decât vârfurile aisbergurilor. Iar vârful care se zăreşte în ceaţă nu reprezintă decât poate 1-2 % din adevărata amploare a fenomenului. Aceasta pentru că nimeni până acum nu a vrut şi nici n-a gândit un instrument eficient de control a circulaţiei banilor publici. Reforma justiţiei şi controlul circulaţiei banilor publici trebuiau să fie primele măsuri luate după decembrie, pentru a genera o societate sănătoasă. Asta trebuia să ştie zâmbăreţul tată al tuturor hoţilor (sper ca istoria să-i reţină amintirea sub acest nume, ar fi cel mai corect nume!). Dar pe de altă parte, sunt convins că "marele prieten din Răsărit" şi nici "alţi mari prieteni" nu ne dorea/doreau binele. Întunericul nopţii şi "secretizarea" sunt mediile cele mai propice pentru tot ce este dubios. Lumina zilei şi transparenţa dau în vileag şi distrug tot ce este dubios şi mafiot. De altfel, după cum bine ştim, şi dracu fuge de lumină, devine vulnerabil. De aceea prima condiţie a circulaţiei banilor publici este transparenţa totală, evidentă pentru toată lumea, ca la lumina zilei. Este dreptul fiecărui cetăţean să ştie ce se întâmplă cu banii pe care îi dă prin taxe şi impozite. Este dreptul acestui popor de a putea urmări ce se întâmplă cu banii luaţi din buzunarele lui. De aceea era necesară de la bun început o Lege a transparenţei banilor publici. Am fi avut-o dacă cei ce "fac politică" ar fi fost interesaţi de binele public şi dacă poporul ar fi fost suficient de matur civic încât să voteze în mod raţional, adică cel mai capabil să rezolve o problemă şi nu în mod afectiv, adică "al meu", orice dar să fie "al meu". Cu "ai noştri" am rămas! Dar măcar în ceasul al doisprezecelea, după tot ce au făcut în 21 de ani, să facă atâta şi pentru popor, să voteze o Lege a transparenţei banilor publici, prin care guvernul, ministerele, primăriile şi orice instituţie publică să prezinte semestrial sau anual o dare de seamă pe capitole de încasări şi cheltuieli, în amănunţime, a fiecărui bănuţ încasat şi cheltuit, să le oblige să publice şi să afişeze public acest circuit al banilor publici. Aproape toate cele câte se întâmplă cu aceşti bani nu s-ar mai putea întâmpla.