Tămbălăul de la vârful politicii noastre este o premieră pentru vremurile postdecembriste. În nici unul din cele opt mandate parlamentare nu s-au înregistrat atâtea frământări interne, cu atât mai mult agresiuni verbale, chiar îmbrânceli, între senatori și deputați în ședințele de plen. Urmează ultima fază a confruntărilor de idei politice-bătaia, după modelul parlamentelor sud-americane. Ce eleganță am constatat în vremea Convenției Democratice, tot o alianță de partide de dreapta formată în jurul PNȚ-CD. Bătrânii penețiști au știut să armonizeze interesele aliaților, prin prestigiul politic și echilibrul acumulat în închisorile comuniste ale anilor 1949-1963. Ceva culoare verbală mai ofereau discursurile lui Vadim Tudor, îmbrăcate, totuși, într-un verbiaj tăios, academic până la urmă, a unui intelectual cu școală și cultură generală deosebită. În timp ce PNL și USR Plus se ceartă ca la ușa cortului, țara devine neguvernabilă, sărăcește; statul român se autoumilește pe plan internațional nereacționând la atacurile revizioniste ale unor „prieteni”.

Totul se petrece pe fondul luptei pentru putere la vârful PNL, sub oblăduirea „patriarhului” Iohannis.

Aici poate mai intervin și serviciile secrete străine, dacă nu și cele românești. Chiar dacă nu în totalitate, poate doar unele segmente ale acestora legate de unul sau altul dintre concurenți.

Ambițiile premierului de a se menține la putere, inclusiv prin acapararea președenției PNL, apoi cu gândul la Președenția țării - se pare că îi vor fi fatale. În orice caz, prin prestația sa, Ludovic Orban adună mai multă încredere, cel puțin la nivelul românilor care nu fac politică militantă, care se gândesc doar la viața lor cotidiană. Discursul și echilibrul în manifestări a Președintelui Camerei Deputaților oferă mai multă încredere. Dacă premierul Cîțu se agață cu toate puterile de funcții, în pofida trecutului său năvalnic din tinerețe, Ludovic Orban a avut decența ca să-și dea demisia din poziția de Prim-ministru într-o împrejurare dramatică pe care a considerat că nu a putut să o gestioneze.

Cum cele trei partide ale coaliției țin de putere, în pofida evidentelor disensiuni de interese, a apărut varianta sacrificării lui Cîțu și înlocuirii lui cu un alt lider penelist, tocmai în preajma alegerilor pentru șefia PNL. Dacă asta se va întâmpla, steaua politică a lui Cîțu va apune definitiv.

În aceste condiții trebuie un nou premier. Ilie Bolojan a fost pomenit de mulți lideri regionali. A refuzat din start considerând, îndrăznesc să cred, că rezultatele administrative pe plan județean pot consolida un fundament politic necesar pentru o evoluție la vârful funcțiilor naționale la momentul oportun. A forța nota astăzi l-ar putea aduce în situația fostei ministru al Culturii, Mona Muscă. Dacă aceleia, care amenința poziția lui Crin Antonescu, i s-a scos dosarul de colaborator al Securității, cine știe ce păcate i s-ar scoate pe taraba mass-mediei și conjudețeanului nostru. În această situație nu mai contează experiența politică obținută ca secretar-general al guvernului Tăriceanu și rezultatele administrative ca Primar al Oradiei și Președinte al CJ Bihor. În fond și Ilie Bolojan a studiat la Timișoara ca și Mona Muscă, oraș cu mulți studenți străini înainte de 1989, mai ales arabi, care trebuiau tinuți sub control securistic. Nu numai de către cadrele didactice universitare.

Pregătind pentru tipar un volum împreună cu colegul Gabriel Moisa, el a găsit în Arhiva CNSAS o listă întreagă cu studenți din cadrul facultăților Institutului Pedagogic de 3 ani Oradea care, ca informatori ai Securității, raportau tot ce se întâmpla în Institut și nu se încadra în preceptele moralei politice a vremii. Să așteptăm alegerile la vârful PNL.